simt stânjeniţi în faţa morţii, mai ales atunci când ăl de o să moară şi-a făcut-o cu mâna lui, dar nu vreau să pierdem timp purtându-mă cu mănuşi. O să mă duc destul de curând la spital, fie şi numai pentru că n-o să mai reuşesc să ajung singur la budă. Şi al naibii să fiu dacă o să zac aici scuipându-mi plămânii în căcat până-n gât.

– Ce o să se întâmple cu bodega?

– Bodega e dusă, prietene. Chiar dacă ţi s-a părut sănătoasă tun, îţi zic eu că s-ar fi terminat până la sfârşitul lunii ăsteia. Ştii că spaţiul e închiriat, nu?

Nu ştiam, dar avea sens. Chiar dacă Worumbo îşi păstrase numele, acum era un centru comercial de fiţe, ceea ce însemna că Al plătise chiria pentru spaţiu unei corporaţii.

– Ar trebui să-mi prelungesc contractul, dar Mill Associates vrea să pună în locul meu ceva… şi o să-ţi placă asta… ceva numit L.L. Bean Express. În plus, se tot vaită că trailerul meu Aluminaire nu se pupă deloc cu peisajul.

– Da’-i ridicol! am exclamat cu indignare autentică, făcându-l pe Al să chicotească.

Chicotelile au încercat, apoi, să se contopească într-un acces de tuse şi a reuşit să şi le înăbuşe. Aici, în intimitatea căminului său, nu mai folosea batiste din cârpă, batiste din hârtie sau şerveţele. Nu se mai fandosea. Pe masa de lângă fotoliul lui era o cutie cu tampoane maxi la care îmi poposea mult prea des privirea. Încercam să mă forţez să mă uit la altceva, poate la fotografia de pe perete care îl înfăţişa pe Al ţinând de umeri o femeie frumoasă, dar nu prea reuşeam. Şi iată unul dintre marile adevăruri despre condiţia umană: când ai nevoie de tampoane Stayfree Maxi ca să-ţi depozitezi flegmele secretate de trupul mult prea chinuit, înseamnă că eşti într-un rahat cât casa.

– Mulţumesc pentru vorba bună, prietene. Ar trebui să bem în cinstea ta. Nu mai am voie alcool, dar am pus nişte ceai la rece în frigider. Poate te ocupi tu de asta.

2

La restaurant folosea veselă universală, rezistentă, dar carafa în care pusese ceaiul mi se părea a fi un Waterford. La suprafaţă plutea tacticos o lămâie întreagă, cu coaja crestată pentru a elibera aroma. Am umplut două pahare cu gheaţă, am turnat ceaiul şi m-am întors în living. Al a luat o înghiţitură mare şi şi-a închis recunoscător ochii.

– Măi, da’ bun mai e. Chiar acum totul e perfect în Lumea lui Al. Pilulele alea sunt nemaipomenite. Dau dependenţă din prima, da’ tot sunt nemaipomenite. Îmi domolesc şi tusea. Sigur că durerea o să revină mai pe la miezul nopţii, dar, până atunci, avem suficient timp ca să discutăm tot ce e de discutat.

A sorbit din nou din pahar şi mi-a aruncat o privire plină de amuzament amestecat cu autocompătimire:

– Se pare că oamenii sunt minunaţi până la capăt. N-aş fi crezut niciodată.

– Al, ce o să se întâmple cu… cu gaura aia înspre trecut dacă îţi ridică trailerul şi construiesc acolo un magazin?

– Habar n-am, aşa cum n-am habar cum de pot să cumpăr iar şi iar aceeaşi carne. Cred, însă, că va dispărea. Cred că e o ciudăţenie a naturii, aşa cum e gheizerul ăla, Old Faithful, din Yellowstone, sau stânca aia în echilibru din vestul Australiei, sau un râu care începe să curgă invers la anumite faze ale lunii. Lucrurile de genul ăsta sunt gingaşe, prietene. Cea mai mică schimbare a scoarţei terestre, scăderea sau creşterea temperaturii sau câteva batoane de dinamită şi gata.

– Deci nu crezi că se va întâmpla ceva… nu ştiu… un soi de cataclism?

În minte mi se formase imaginea unei breşe în cabina unui avion, aflat la peste zece mii de metri în aer, iar absolut tot, inclusiv pasagerii, sunt aspiraţi în atmosferă. Văzusem scena asta într-un film.

– Nu cred, dar, cine ştie? Tot ce ştiu e că nu pot să fac nimic. Doar dacă nu vrei să-ţi concesionez ţie locul. Asta aş putea s-o fac. Şi atunci o să poţi să te duci la Societatea Naţională de Conservare a Istoriei şi să zici: „Băieţi, nu se poate să-i lăsaţi să construiască un magazin în curtea vechii fabrici Worumbo. Acolo e un tunel al timpului. Ştiu că-i greu de crezut, dar haideţi să vă arăt.”

O clipă chiar m-am gândit serios la varianta asta, pentru că probabil că Al avea dreptate: crăpătura care ducea în trecut era cu siguranţă un fenomen delicat. Din câte puteam spune (sau din câte putea el spune), putea să se spargă, pur şi simplu, ca un balon de săpun la cea mai mică zgâlţâitură a trailerului Aluminaire. Dar mi-am imaginat ce ar face guvernul federal dacă ar afla că poate trimite în trecut agenţi speciali care să schimbe anumite evenimente după bunul lor plac. Nu ştiam dacă era posibil, dar, şi aşa, ultimii oameni pe care i-aş lăsa să-şi ducă planurile în istoria vie, dar lipsită de apărare, ar fi exact aceia care ne-au dat tot felul de jucărioare nostime, ca armele biologice, sau bombele deştepte, teleghidate prin computer.

Chiar în momentul când mi-a venit ideea asta în minte – nu, chiar în fracţiunea de secundă când chestia asta mi-a trecut prin cap – am ştiut ce vrea Al de la mine. Doar detaliile îmi lipseau. Mi-am pus paharul cu ceai pe masă şi m-am ridicat.

– Nu. Categoric nu. Nici vorbă.

A primit reacţia mea cu calm. Aş fi putut crede că era toropit de Oxy-Contin, dar nu sunt chiar atât de prost. Şi ştia că n-o să plec, indiferent ce spuneam. Curiozitatea care mă măcina (ca să nu mai vorbesc de fascinaţia care mă copleşise) era tot atât de evidentă precum ghimpii porcului spinos. Pentru că o parte din mine voia să afle detaliile.

– Văd că pot să trec peste introducere şi să intru în fondul problemei, mi-a spus Al. E bine. Stai jos, Jake, şi o să-ţi împărtăşesc unicul motiv care mă împiedică să iau toate pastiluţele astea roz dintr-odată şi să termin cu toate.

Când a văzut că tot nu mă aşez, a continuat:

– Ştii că vrei să auzi ce am