să-ţi spun. Şi ce rău ar fi? Chiar dacă aş fi în stare să te determin să faci ceva aici, în 2011 – dar nu sunt – nici vorbă că n-aş putea să te conving să faci ceva atunci. Acolo Al Templeton nu e decât un puşti de patru ani din Bloomington, Indiana, care aleargă încolo şi-ncoace prin curtea din spatele casei, mascat asemeni Călăreţului Singuratic. Ca să nu mai zic că încă mai are probleme cu mersul la budă. Aşa că, stai la loc. Cum se spune în reclame, povestea mea nu te obligă cu nimic.

Era adevărat. Pe de altă parte, mama ar fi zis: Diavolul are limbă de miere.

Dar m-am aşezat la loc.

3

– Ştii expresia moment de cumpănă?

Am dat din cap. Nu trebuia să fii profesor de engleză ca să o cunoşti; nici măcar nu trebuia să ai prea multă carte. Era una din scurtăturile acelea lingvistice care apar când ţi-e lumea mai dragă în programele de ştiri de la televizor. Mai erau şi altele: conectaţi punctele şi în epocă. Dar sintagmele cele mai enervante (împotriva cărora tunam şi fulgeram neîncetat în faţa elevilor mei) erau se zice şi se crede.

– Ştii de unde vine? Ce origine are?

– Nu.

– Vine din cartografie. Cumpăna este o bucată de uscat, de obicei cu munţi şi păduri, prin care trece un râu. Şi istoria e un râu, nu crezi?

– Ba da. Poţi să-i zici şi aşa.

– Uneori evenimentele care schimbă istoria sunt vaste, ca nişte ploi abundente care pot scoate râul din matcă. Dar apele se pot revărsa şi pe cer senin. Nu e nevoie decât de o aversă sănătoasă pe un segment mic al bazinului. Şi în istorie există inundaţii bruşte. Să-ţi dau exemple? Nouă septembrie. Sau victoria lui Bush împotriva lui Gore din 2000.

– Al, nu poţi compara alegerile cu o inundaţie.

– Poate nu pe toate, dar cele din 2000 au fost deosebite. Să zicem că ai putea ajunge în Florida în toamna acelui an şi ai putea să dai vreo două sute de mii de dolari ca să iasă Al Gore?

– Ar fi niscaiva probleme, am răspuns eu. În primul rând, nu am două sute de mii de dolari. În al doilea rând, sunt profesor de liceu. Pot să-ţi povestesc absolut tot ce vrei despre ideile fixe ale mamei lui Thomas Wolfe, dar când vine vorba de politică, sunt complet pe dinafară.

A făcut un semn iritat cu mâna, inelul din armată aproape zburându-i de pe degetul subţiat.

– Banii nu sunt o problemă. Crede-mă pe cuvânt, deocamdată. Iar faptul că ştii deja ce se va întâmpla este mult mai important decât experienţa. Se spune că diferenţa de voturi din Florida a fost de mai puţin de şase sute. Nu crezi că ai putea să cumperi şase sute de voturi în ziua alegerilor, dacă doar de atât ar fi nevoie?

– Poate, am zis. Probabil. Cred că aş izola nişte comunităţi unde există multă apatie, iar rezultatul votului este de obicei neînsemnat – şi nici n-ar trebui să caut prea mult – apoi aş sări cu mălaiul.

Al a rânjit, dezvelindu-şi gingiile bolnave şi craterele dintre dinţi.

– Şi de ce nu? A mers ani de zile în Chicago.

Ideea de a cumpăra preşedinţia Statelor Unite la preţul a două limuzine Mercedes mă adusese la tăcere.

– Dar, când vine vorba de fluviul istoriei, momentele de cumpănă care pot duce la schimbări sunt mai ales asasinatele – şi cele care reuşesc şi cele care eşuează. Uite, arhiducele Franz Ferdinand al Austriei e împuşcat de un oarecare nebun pe nume Gavrilo Princip şi peste noapte începe Primul Război Mondial. Pe de altă parte, după ce Claus von Stauffenberg n-a reuşit să-l omoare pe Hitler – a fost pe aproape, dar n-a simţit parfumul succesului – războiul a continuat şi au mai murit milioane de oameni.

Văzusem şi filmul ăsta.

A continuat:

– N-avem ce face în privinţa arhiducelui Ferdinand şi a lui Adolf Hitler. Nu putem să ajungem la ei.

Mi-a trecut prin cap să-i spun că nu trebuie să facă presupuneri şi în numele meu, dar mi-am ţinut gura. Parcă citeam un roman macabru. Unul de Thomas Hardy. Ştiu cum se termină, dar, în loc să-mi strice plăcerea lecturii, îmi intensifică fascinaţia. Ca şi cum aş urmări un copil care îşi pune trenuleţul electric să meargă mai repede, şi mai repede, şi mai repede, iar eu aştept să-l văd cum deraiază la una dintre curbe.

– Dar dacă vrei să îndrepţi povestea cu atentatele din nouă septembrie 2001, trebuie să aştepţi încă patruzeci şi trei de ani. Dacă ai să mai trăieşti până atunci, o să ai cam vreo optzeci de ani.

Acum am înţeles de unde venise steagul cu o singură stea pe care îl ţinea piticul de grădină. Un suvenir pe care îl adusese Al de la ultima sa incursiune în trecut.

– Tu n-ai putut să ajungi în 1963, nu-i aşa?

Nu mi-a răspuns, ci s-a mulţumit să mă privească intens. Ochii îi străluceau. Aceiaşi ochi care mi se păruseră urduroşi şi tulburi când îi intrasem în cârciumă în după-amiaza aceea. Acum erau aproape tineri.

– Pentru că despre asta vorbeşti, nu? Despre Dallas în anul 1963?

– Aşa este, a spus. Aş fi preferat să nu fiu nevoit să aleg. Dar tu nu eşti bolnav, prietene. Eşti sănătos şi în floarea vârstei. Poţi să te întorci acolo şi poţi să împiedici tragedia.

Se aplecă înspre mine. Iar ochii îi ardeau.

– Poţi să schimbi istoria, Jake. Înţelegi ce-ţi spun? John Kennedy poate să trăiască.

4

Cunosc elementele de bază ale ficţiunii de groază – e şi normal, căci am citit o mulţime de romane de acest gen la viaţa mea – şi ştiu că regula cea mai importantă este să-ţi ţii cititorul în suspans. Dar, dacă ai vreun pic de înţelegere pentru personajul meu, în lumina evenimentelor extraordinare din acea zi, ştii deja că voiam să fiu convins. Christy Epping devenise Christy Thomson (love story în campusul AA, mai ţii minte?), iar eu rămăsesem pe cont propriu.

Nici măcar nu avuseserăm copii pentru care să