duceau la el în vizită de patru ori pe an, iar micuţul Dick Hallorann nu putea să sufere vizitele acestea. Andy Hallorann îl înfricoşa la culme şi îi zicea – în gând, doar, căci rostirea acestui apelativ cu voce tare i-ar fi adus cu siguranţă o palmă peste botul obraznic – Tata-mare Negru.

— Ai auzit de oamenii ăia mari cărora le plac copiii? îl întrebă Dick pe Danny. Li se zice pedofili. Adică vor copiii pentru sex. Ai auzit de ei?

— Cam da, răspunse Danny circumspect.

Bineînţeles că ştia că nu trebuie să stea de vorbă cu necunoscuţii şi nici să se urce în maşina vreunuia. Pentru că-ţi puteau face nişte chestii naşpa.

— Ei, boşorogul de Andy, bunicul meu, era mai mult decât atât. Era şi sadic.

— Adică cum?

— Adică îi plăcea să provoace durere.

Danny dădu de câteva ori din cap, semn că înţelegea foarte bine despre ce era vorba.

— Aşa ca Frankie Listrone de la şcoală. Îţi face „o mie de ace” sau îţi dă cu „castana” în cap. Şi dacă nu plângi, se opreşte. Da’ dacă te vede că te doare, nu se mai opreşte deloc.

— Foarte urât ce face colegul tău. Dar eu îţi vorbesc despre un lucru cu mult mai rău.

Cel care s-ar fi întâmplat să treacă pe lângă ei în momentele acelea ar fi putut crede că Dick Hallorann se cufundase în tăcere, dar, de fapt, povestea lui mergea mai departe, redată fiind acum printr-o înlănţuire de imagini şi cuvinte de legătură. Danny îl văzu pe Tata-mare Negru – un bărbat înalt, îmbrăcat într-un costum la fel de negru ca el, cu o

(fedora{2})

pălărie pe cap. Îi văzu bulbucii de salivă din colţurile gurii şi ochii în permanenţă conturaţi cu roşu, de parcă ar fi fost foarte obosit, ori de-abia ce se oprise din plâns. Văzu cum îl urca pe Dick pe genunchi – şi Dick era mai mic decât era Danny acum, poate de vârsta pe care el o avusese în iarna aceea petrecută la Overlook. Şi văzu cum îl gâdila pe băieţel – asta doar dacă nu erau singuri. Dar, dacă nu mai era nimeni prin preajmă, îşi vâra mâna printre picioarele micuţului şi îl strângea de ouţe până când pe Dick îl lua cu leşin din cauza durerii.

— Îţi place? îi gâfâia Tataie în ureche, înecându-l cu duhoare de ţigări şi scotch White Horse. Sigur că-ţi place. La toţi băieţii le place. Şi chiar dacă nu, n-ai să mă spui la nimeni. Că dacă te apuci să mă pârăşti, am să-ţi fac rău. Am să-ţi dau foc!

— Fir-ar! exclamă Danny. Nasol.

— Au mai fost şi altele, spuse Dick, dar am să-ţi povestesc o singură întâmplare. După ce i-a murit nevasta, Tata-mare a angajat o femeie care să se ocupe de treburile casei. Adică să facă mâncare şi curăţenie. Atunci când ne aşezam cu toţii la cină, femeia asta aducea toate felurile deodată şi le trântea pe masă, de la salată la desert, pentru că aşa îi plăcea lu’ Tata-mare Negru. Şi la desert aveam mereu tort sau budincă. Felia fiecăruia era pusă pe o farfurioară chiar lângă tine, ca să o vezi şi să tânjeşti după ea şi să-ţi curgă bale din gură de poftă câtă vreme te chinuiai cu scârboşeniile celelalte. Regula statornicită a Bunicului spunea că te poţi uita cât vrei la desert, dar nu ai voie să te atingi de el până când nu-ţi termini friptura, legumele şi piureul de cartofi din farfurie. Ba trebuia să mănânci şi tot sosul, care era plin de cocoloaşe şi nu avea niciun gust. Şi Tata-mare Negru obişnuia să-mi vâre în mână o felie de pâine, zicându-mi: „Întinge cu asta, Dickie-Păsărel, să-ţi văd farfuria cum luceşte ca linsă de câini.” Aşa-mi zicea el, Dickie-Păsărel.

Şi erau dăţi când nu reuşeam să mănânc tot din farfurie, oricât de mult mi-aş fi dat silinţa. Şi pe chestia asta nu mai aveam voie să mă ating de tort sau de budincă. Mi le mânca el. Şi atunci când totuşi terminam mâncarea, descopeream că-şi stinsese ţigara în felia mea de tort ori de budincă de vanilie. Că stătea chiar lângă mine şi-i era la îndemână. Şi se purta de parcă tocmai ce făcuse un banc bun. „Hopa, n-am nimerit scrumiera”, zicea el atunci. Mama şi tata n-au încercat niciodată să-l oprească, deşi sunt convins că-şi dădeau seama că, indiferent cum ar fi fost, era totuşi o glumă prea crudă ca s-o faci pe socoteala unui copil. Se purtau şi ei ca şi când n-ar fi fost decât o şotie nevinovată.

— Foarte nasol, spuse Danny. Ai tăi ar fi trebuit să-ţi ia apărarea. Aşa face mama. Şi tati, dacă ar mai fi aici.

— Le era frică de el. Şi aveau toate motivele să le fie frică. Andy Hallorann era un individ tare, tare rău. Ştii ce-mi zicea? Îmi zicea: „Haida, Dickie, papă frumos în jur, că n-o să te otrăveşti.” Şi dacă luam o îmbucătură, îi zicea lu’ Nonnie – aşa o chema pe menajeră – să-mi aducă o altă porţie de desert. Da’ dacă nu mă atingeam de el, îl lăsa acolo, sub nasul meu. Şi ajunsesem să nu-mi mai pot termina mâncarea, aşa de tare mi se întorcea stomacul pe dos numai gândindu-mă la ce avea să urmeze.

— Păi, trebuia să-ţi muţi farfuria cu tortul în partea ailaltă, zise Danny.

— Am încercat, cum de nu, că doar nu m-am născut prost. Da’ ştii ce făcea? O muta îndărăt, zicând că locul desertului e în dreapta.

Dick se opri, privind la ambarcaţiunea lungă şi albă care plutea încetişor în zare, pe linia care separa cerul de Golful Mexicului.

— Uneori, când se întâmpla să rămână singur cu mine, mă muşca. Şi odată, când i-am spus că, dacă nu mă lasă în pace, o să-i povestesc lu’ tata ce-mi face, şi-a stins ţigara de piciorul meu. Şi mi-a zis: „Poftim, zi-i şi asta şi să vedem la ce-ţi foloseşte. Tac-tu ştie care-mi sunt obiceiurile şi n-o să scoată nicio şoaptă, pen’că-i laş şi fraier şi pen’că vrea să-i las banii ăia de-i am la bancă atunci când oi da