Conacul Slade descarcă online PDf 📖

Colecţie coordonată de DENISA COMĂNESCU

DAVID MITCHELL

SLADE HOUSE

Copyright © 2015 by David Mitchell Text

All rights reserved.

Acest e-book este protejat de legea drepturilor de autor. Reproducerea sa integrală sau parţială, multiplicarea sa prin orice mijloace şi sub orice formă, punerea sa la dispoziţie publică pe internet sau în reţele de calculatoare, stocarea sa temporară sau permanentă pe diverse dispozitive sau în sisteme care permit recuperarea informaţiei, gratuit sau în scop comercial, precum şi alte fapte similare, fără permisiunea scrisă a editurii reprezintă o încălcare a legislaţiei privind protecţia dreptului de autor şi se pedepsesc conform legilor în vigoare.

© HUMANITAS FICTION, 2020, pentru prezenta versiune românească (ediţia digitală)

ISBN: 978-606-779-757-2 (epub)

EDITURA HUMANITAS FICTION

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România

tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51

www.humanitas.ro

Comenzi online: www.libhumanitas.ro

Comenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.ro

Comenzi telefonice: 0723.684.194

SOIUL CORECT 1979

Nu ştiu ce zice mama, pentru că vocea i se îneacă-n mugetul însoţit de funingine al autobuzului care porneşte din loc, dezvăluind localul Vulpea şi Copoii. Firma de deasupra înfăţişează trei câini de vânătoare – trei copoi – care au încolţit o vulpe. Sunt gata s-o atace şi s-o sfâşie. Un indicator de stradă, ceva mai jos de firmă, anunţă: ŞOSEAUA WESTWOOD. Mama zicea că lorzii şi lordesele lor sunt bogaţi, aşa că m-aşteptam să văd piscine şi maşini Lamborghini, dar Şoseaua Westwood mi se pare c-arată destul de normal. Case de cărămidă normale, detaşate sau semidetaşate, cu grădiniţe mici în faţă şi maşini la fel – normale. Cerul e de culoarea mohorât-a unor zdrenţe vechi. Şapte coţofene zboară pe deasupra noastră. Şapte-i bine. Mama-şi apropie faţa la o palmă de-a mea, deşi nu-mi dau seama dacă e-o faţă supărată sau doar îngrijorată.

— Nathan? Tu m-asculţi măcar?

Mama s-a fardat azi. Şi-a dat c-un ruj de buze care se cheamă „Liliac de dimineaţă“, dar miroase mai degrab-a lipici decât a liliac. Nu-şi retrage faţa de lâng-a mea, şi n-am ce face – întreb:

— Ce?

— Se zice: „Pardon?“, sau: „Iartă-mă?“, nu: „Ce?“

— Da, bine, zic – aşa scap.

De multe ori, nu şi azi.

— Ai auzit ce ţi-am spus?

— Că se zice „Pardon“ sau „Iartă-mă“, nu „Ce?“ Am auzit.

— Înainte de-asta! Ţi-am spus că, dacă-ntreabă oricine, acasă la lady Grayer, cum am ajuns aici, tu să spui c-am ajuns cu taxiul.

— Credeam că e greşit să minţi.

— Există un fel de-a minţi, zice mama, căutând în poşetă plicul pe care şi-a scris indicaţiile, care aşa şi este, greşit, şi există un fel de-a crea impresia corectă, care e necesar. Dacă tatăl tău ar plăti ce şi cum are obligaţia să plătească, am fi ajuns pân-aici chiar aşa, cu taxiul. Acuma… – şi mama se uită, mijindu-şi ochii, la propriul scris. Aleea Slade e perpendiculară pe Şoseaua Westwood, cam pe la jumătatea… – şi-şi consultă ceasul de la mână. Foarte bine, e trei fără zece, ne-aşteaptă la ora trei. Haide, tropa-tropa. Nu sta gură-cască, zice mama, şi porneşte-n pas alert.

Mă iau după ea, fără să calc pe nici o crăpătură. Uneori, trebuie să ghicesc unde-s crăpăturile, pentru că trotuarul e sufocat de frunze căzute. Mă dau la o parte din calea unui bărbat cu nişte pumni zdraveni, care trece-alergând pe lângă mine, purtând un trening negru-cu-oranj. Hoinarii din Wolverhampton joacă fotbal cu mingi marca Shining. Un scoruş are crengile pline de boabe. Mi-ar plăcea să le număr, doar că mama face un ţac-pac-ţac-pac cu tocurile – parcă mă trage după ea. Şi-a cumpărat pantofii la reducere, de la John Lewis’s, cu ce bani îi mai rămăseseră din cei primiţi de la Colegiul Regal de Muzică, deşi de la British Telecom primise o scrisoare prin care i se reamintea să plătească factura de telefon. S-a îmbrăcat cu taiorul bleumarin de concert, iar părul strâns în coc şi l-a prins cu acul de păr de-argint cu măciulia-n formă de cap de vulpe. Îl are de la tatăl ei, care i l-a adus de la Hong Kong, după al Doilea Război Mondial. Când are câte-un elev la meditaţii mama, şi eu trebuie să dispar din peisaj, mă duc, uneori, la masa ei de toaletă şi scot capul de vulpe. Are ochii de jad, şi-n unele zile parcă-mi zâmbeşte, în altele – nu. Azi, nu prea mă simt bine-n pielea mea, dar Valiumul ar trebui să-şi facă efectul curând. E foarte bun Valiumul. Am luat două pastile. O să trebuiască să sar peste câteva săptămâna viitoare, ca să nu se prindă mama că-i scade rezerva. Jacheta de tweed îmi dă furnicături. Mi-a cumpărat-o mama de la Oxfam1, special pentru ziua de azi – şi lavaliera-i, şi ea, tot de-acolo. Mama face voluntariat la Oxfam în zilele de luni, ca să profite de tot ce-i mai bun din ce-aduce lumea sâmbăta. Numai să nu mă vadă Gaz Ingram, sau careva din gaşca lui, c-o lavalieră dintr-asta, c-o să găsesc un caca-n dulăpiorul meu de la vestiar – garantat. Mama zice că trebuie să-nvăţ cum să mă „integrez în grup“ mai bine, numai că nu există cursuri de Integrare-n Grup, nici măcar la avizierul de la biblioteca oraşului. E-o reclamă la un club – „Donjon şi Dragon“ – acolo, şi-am vrut întotdeauna să merg şi eu, dar mama zice că nu se poate, pentru că „Donjonul şi Dragonul“ de-acolo nu fac decât să se joace cu forţele întunericului. Pe-o fereastră deschisă de la stradă văd curse de cai. Trebuie să fie Tribuna oficială, de la BBC1. Următoarele trei ferestre au perdele de plasă, dar, dup-aceea,