văd un televizor la care se dau lupte. Ăla-i Uriaşul Stog-de-Fân, huliganul păros, care se luptă cu Tata-Mare, şmecheru’ chel, pe ITV. Opt case mai târziu, văd un Godzilla pe BBC2. Doboară un stâlp numai frecându-se de el, şi-un pompier japonez, c-o mutră năduşită, se răsteşte la o staţie de emisie-recepţie. Acuma, ia uite, a înşfăcat un tren, Godzilla, ceea ce n-are sens, pentru că amfibienii n-au degete mari. Poate că degetul mare la Godzilla e ca la urşii panda, care cică au degete mari, dar alea, de fapt, sunt gheare mai evoluate. Poate că…

— Nathan!, zice mama, care m-a prins de-ncheietura mâinii. Ce ţi-am spus eu adineauri?

Verific din urmă:

— Să „tropa-tropa“. Şi „nu sta gură-cască“…

— Şi tu ce faci în momentul ăsta?

— Mă gândesc la Godzilla, dacă are degete mari.

Mama închide ochii a disperare. Zice:

— Lady Grayer m-a invitat – ne-a invitat – la o reuniune muzicală. O soirée. Vor fi de faţă oameni cărora le pasă de muzică. Oameni de la Consiliul pentru Arte, oameni care-mpart slujbe şi burse – are la ochi nişte vinişoare minuscule şi roşii mama, ca râurile fotografiate de sus, de foarte sus. Aş fi preferat să te ştiu acasă, jucându-te cu peisajul tău, ăla cu Bătălia cu Burii, numai că lady Grayer a insistat să vii şi tu, aşa că… trebuie să te porţi normal. Poţi să faci atâta lucru? Dacă te rog eu? Gândeşte-te la cel mai normal băiat de la tine din clasă şi fă şi tu ce-ar face el.

„Poartă-te normal“ e la fel ca „integrează-te-n grup“.

— O să-ncerc, zic. Da’ nu se zice Bătălia cu Burii, ci Războiul Burilor2. Şi mi-ai înfipt inelu-n mână.

Mama-mi dă drumul la mână. Aşa mai merge. Nu-mi dau seama ce mai zice faţa ei.

Aleea Slade e cea mai îngust-alee din câte am văzut vreodată. Desparte-ntre ele două case, pe urmă se face nevăzută spre stânga – după vreo treizeci de paşi, cam aşa. Pot să-mi închipui un vagabond făcându-şi veacul acolo, într-o cutie de carton, dar un lord şi-o lordesă – nu.

— Fără-ndoială că e şi-o intrare ca lumea, la capătul celălalt, zice mama. Conacul Slade e numai reşedinţa din oraş a familiei Grayer. Casa lor propriu-zisă e-n Cambridgeshire.

Dacă primeam eu câte 50 de penny de fiecare dată când mi-a spus acelaşi lucru mama, cât aveam acum? 3 lire şi 50 de penny. E rece şi umed pe-Aleea Slade, ca-n peştera zisă „Cicatrice Albă“3, din văile din Yorkshire. Tata m-a dus acolo, când aveam zece ani. Îmi cad privirile pe-o pisică moartă, care zace pe jos, la primul colţ. E cenuşie, ca praful de pe Lună. Ştiu că-i moartă, pentru că stă la fel de imobilă ca un sac picat de sus şi pentru că i se-nfruptă muştele din ochi. Cum o fi murit? N-are nici gaură de glonţ, nici urme de colţi, deşi-i stă capul sucit în unghi drept, aşa că poate-a fost sugrumată de vreun sugrumă-pisici. Se-nscrie direct în Primele Cinci dintre Cele-mai-frumoase-lucruri-văzute-vreodată. Poate că e vreun trib cine-ştie-unde, prin Papua – Noua Guinee, care crede că bâzâitul muştelor e ca o muzică. Poate că m-aş integra şi eu în grupul lor.

— Haide, Nathan, zice mama, trăgându-mă de mânecă.

— N-ar trebui să i se facă şi ei o-nmormântare? Cum a avut mamaie?, întreb.

— Nu. Pisicile nu-s oameni. Haide, vino.

— N-ar trebui să-i anunţăm stăpânul că n-o să mai vină acasă?

— Şi cum o să facem asta? S-o luăm în braţe şi să mergem din casă-n casă, pe Şoseaua Westwood, întrebând: „Nu vă supăraţi, asta-i pisica ’mneavoastră?“

Are uneori idei bune mama.

— Ei, da, ne-ar lua ceva timp, dar…

— Las-o moartă, Nathan – suntem aşteptaţi la lady Grayer… exact acum.

— Dar, dacă n-o îngropăm, o să coboare ciorile, să-i ciugulească ochii.

— N-avem cazma, şi nici nu e vreo grădină pe-aici.

— Lady Grayer trebuie să aibă şi cazma, şi grădină.

Mama-nchide iar ochii. O fi durând-o capul. Zice:

— Am încheiat această discuţie.

Mă ia de mână şi mă trage după ea. Suntem în porţiunea de mijloc din Aleea Slade. Să tot aib-o lungime de vreo cinci case, eu aşa zic, dar, cum e strânsă-ntre pereţi de cărămid-atât de înalţi, nu se vede nimic. O dungă de cer, şi-atât.

— Cască bine ochii dup-o uşă mică, neagră, de fier, zice mama. În peretele de pe mâna dreapt-ar trebui să fie.

Numai că parcurgem tot drumul, până la colţul următor, exact nouăze’şase de paşi în total, vedem ciulinii şi păpădiile care cresc din crăpăturile dintre pietre, dar nici urmă de uşă. După ce-o cotim la dreapta, mai mergem alţi douăzeci de paşi, până când ajungem la strada paralelă cu Şoseaua Westwood. Pe-un indicator de stradă scrie: BULEVARDUL CRANBURY. Vizavi de unde-am ieşit e parcat-o ambulanţă de la spitalul St John. Un oarecare a scris cu litere mari: SPALĂ-MĂ, în mizeria de peste roata de schimb de la spate. Şoferul are nasul spart şi vorbeşte c-o staţie de emisie-recepţie. Un şmecher trece pe lângă noi pe-un scuter, fără să poarte cască, de parcă uite-acum ar fi coborât direct din Quadrophenia4.

— Nu-i legal să mergi fără cască, zic.

— N-are nici o noimă, zice mama, holbându-se la plic.

— Doar dacă eşti indian sikh şi porţi turban. Atunci, poliţia te…

— „O uşă mică, neagră, de fier“, zice mama. Nu ştiu, zău aşa… cum de n-am văzut-o?

Eu ştiu. Pentru mine, Valiumul e ca poţiunea magic-a lui Astérix, dar pe mama, parc-o prosteşte. Ieri mi-a spus „Frank“ – aşa-l cheamă pe tata – şi nici măcar nu şi-a dat seama. Două reţete are pentru Valium, de la doi doctori, pentru că una nu-i de ajuns, dar…

… un câine începe să