latre la numai o palmă distanţă, şi eu ţip şi ţâşnesc într-o parte, îngrozit, am şi făcut pipi pe mine, doar un strop, dar e bine, e totul în regulă, e-un gard între noi, şi câinele-i doar o potaie mică şi gălăgioasă, nu e vreun buldog de-ăla cât un bivol, nu-i ca buldogul ăla cât un bivol – şi numai un strop de pipi am făcut pe mine. Chiar şi-aşa, inima-mi bubuie-n piept ca nebuna, şi am un gust în gură de parcă mi-ar veni, uite-acum, să borăsc. A ieşit pe Bulevardul Cranbury mama, să caute nişte porţi mari de la vreo casă mare – nici măcar n-a observat potaia gălăgioasă. Un bărbat chel, într-o salopetă, se-apropie, ducând pe umăr o scară pliantă, cu treptele stropite de vopsea. Fredonează: Aş vrea să-nvăţ lumea să cânte.5

Mama-l întrerupe:

— Iertaţi-mă, ştiţi cumva care-i Conacul Slade?

Şi bărbatul, şi fredonatul se-opresc.

— Dacă ştiu care-i Conacu’ Cine?

— Conacul Slade. Unde locuieşte lady Norah Grayer.

— Habar n-am, zice, da’ ’mneata, când o găseşti, să-i spui că mi-ar plăcea şi mie ceva mai luxos, dacă-i place şi ei ceva mai rugos – iar mie-mi spune: Frumoasă crăvăţica, băiete – şi-o ia chiar pe-Aleea Slade, reluându-şi fredonatul de unde rămăsese.

Mama se uită la el cum se-ndepărtează şi bombăne:

— Mulţumesc de nu mai pot pentru nimic. Al naibii…

— Parcă n-aveam voie să spunem „naiba“…

— Nu-ncepe şi tu, Nathan. Atâta lucru te rog – nu-ncepe…

— Da, bine, zic, şi-mi închipui că aia-i faţa furioasă la mama.

Câinele nu mai latră; în schimb, îşi linge puţulica.

— O luăm înapoi pe unde-am venit, hotărăşte mama. Poate că lady Grayer a vrut să spună pe-aleea următoare.

Intră-napoi pe-Aleea Slade, şi eu – după ea. Când ajungem la porţiunea de mijloc, numai ce-l vedem pe omul cu scara pliantă dispărând pe după colţul celălalt, unde pisica de culoare cenuşiu-lunatic zace tot moartă.

— Dacă te-omoară cineva pe-aici, nu vede nimeni, mă găsesc să remarc.

Mama nu mă bagă-n seamă. Poate că n-am fost prea „normal“. Am ajuns pe la jumătatea porţiunii de mijloc, şi-o văd că se-opreşte brusc:

— Ia uite, na, să vezi şi să nu crezi!

Ce-i drept, în peretele de cărămidă, chiar este o uşă mică, neagră, de fier. Şi chiar e mică. Eu am un metru-cin’zeci, şi nu-mi ajunge decât până la ochi. Dac-ai fi gras, ar trebui să te forţezi din greu ca să intri pe-o asemenea fantă-n perete. N-are clanţă, n-are vreo gaur-a cheii, n-are spaţii de jur-împrejurul muchiilor. E neagră, într-adevăr, neagră ca nimicul, ca spaţiile goale dintre stele.

— Cum am putut, Doamne, iartă-mă!, să n-o vedem?, zice mama. Cercetaş ce-mi eşti!

— Nu mai sunt la Cercetaşi, ţin să-i aduc aminte.

Domnul Moody, cercetaşul nostru şef de grupă, mi-a spus să mă duc învârtindu-mă de-acolo, ceea ce-am şi făcut, şi le-a luat două zile celor de la serviciul de salvare din munţii Snowdonia6 până mi-au găsit ascunzătoarea. Fusese vorba despre mine şi la ştirile locale – cum se-ntâmplă. Toată lumea era furioasă, dar eu făcusem ce mi se spusese, nimic altceva.

Mama-mpinge uşa, care tot închisă rămâne.

— Cum, Doamne, iartă-mă!, se deschide-afurisenia? Poate c-ar trebui să batem.

Uşa-mi atrage palma, s-o pun pe ea. Caldă. Când se deschide-năuntru, îi scrâşnesc balamalele ca nişte frâne…

… şi ne trezim în pragul unei grădini – zumzăitoare şi-ncă văratică. Are trandafiri grădina, tulpini de floarea-soarelui păroase, maci – o spuzeală, degeţei-ciorchini şi-o mulţime de flori pe care nu le ştiu după denumiri. Are o porţiune cu pietre, un iaz, albine care bâzâie, fluturi. E de poveste, nu altceva.

— Cască ochii mari, zice mama, că n-ai mai văzut aşa ceva.

Conacul Slade e tocmai la capătul celălalt, vechi, masiv, sever şi cenuşiu, pe jumătate sufocat de-o iederă-n culori incandescente şi câtuşi de puţin precum celelalte case de pe Şoseaua Westwood şi Bulevardul Cranbury. Dac-ar fi-n posesia Trustului Naţional7, te-ar taxa cu două lire ca să intri, sau cu 75 de penny, pentru copiii sub şaişpe ani. Am păşit deja înăuntru eu şi mama, pe uşa mică, neagră, de fier, pe care vântul a închis-o în urma noastră, ca un valet nevăzut, iar acum ne trag uşor curenţii către celălalt capăt al grădinii, de-a lungul pereţilor.

— Familia Grayer trebuie că are un grădinar cu normă-ntreagă, zice mama, dacă nu cumva chiar mai mulţi.

În fine, simt că Valium-ul îşi face efectul: roşul este mai lucios, albastrul mai sticlos, verdele mai aburos, iar albul – de se vede prin el, ca un tifon în două straturi. Dau s-o întreb pe mama cum de-ncap o cas-atât de mare şi grădina ei în spaţiul dintre-Aleea Slade şi Bulevardul Cranbury, dar întrebarea-mi alunecă într-un puţ adânc, fără fund, şi uit până şi ce-am uitat.

— Doamna Bishop şi fiul, presupun, zice o voce de băiat nevăzut.

Mama se sperie, cam la fel cum am sărit eu cât colo când a lătrat potaia gălăgioasă, dar la mine, de-acum, Valiumul acţionează ca un amortizor.

— Sus, aici, zice vocea.

Ridicăm privirile şi eu, şi mama.

Sus, pe zid, la o-nălţime cam de trei ori cât a mea, stă cocoţat un băiat cam de-aceeaşi vârstă cu mine. Are părul ondulat, buzele strânse a-mbufnare, pielea de-un alb lăptos, blugi albaştri, espadrile purtate fără şosete şi-un tricou alb, cu mâneci scurte. Nici un deget de tweed, nici urmă de lavalieră. Mama n-a scos o vorbă despre alţi băieţi prezenţi la ce soirée muzicală pregătea lady Grayer. Alţi băieţi însemnau nişte chestii care se cereau stabilite. Cine-i cel mai tare? Cine-i cel mai dur? Cine-i cel mai mintos? Păi le pasă de treburile-astea băieţilor normali, iar cei precum Gaz Ingram se şi luptă pentru ele.

— Bună-ziua, da, zice