mama. Eu sunt doamna Bishop, iar el e Nathan. Ştii, zidul ăsta e destul de-nalt. Nu crezi c-ar trebui să te dai jos de-acolo?

— ’Pare bine să te cunosc, Nathan, zice băiatul celălalt.

— De ce?, îi întreb espadrilele – tălpile lor, de fapt.

Mama şuieră ceva printre dinţi, în legătură cu manierele, dar celălalt băiat zice:

— De ce nu? Eu sunt Jonah, să nu uit – comitetul vostru de-ntâmpinare.

Nu ştiu nici un Jonah. E-un nume de culoare incertă, maronie.

— Şi lady Grayer e mama dumitale, nu-i aşa, Jonah?, vrea să ştie mama.

Jonah se gândeşte-o vreme.

— Să zicem că da, este.

— Bine, zice mama, iar asta e… înţeleg. Ăăă…

— A, splendid, Rita, ne-aţi găsit!, zice o femeie care se iveşte dintr-un fel de tunel format din cadre cu grătare de lemn.

Tunelul e tapetat cu snopi de flori albe şi purpurii, care atârnă. Să tot fie de-o vârstă cu mama femeia, dar e zveltă şi pare mai puţin uzată – e-mbrăcată cam la fel cum îi arată grădina. Zice:

— Aseară, după ce-am pus telefonul jos, aproape că m-au luat durerile de cap, numai gândindu-mă cât de sinistru te băgasem în ceaţă, dându-ţi instrucţiuni de cum s-ajungeţi la uşa de pe-Aleea Slade – zău aşa, trebuia să vă-ndrum spre intrarea din faţă. Dar mi-am dorit aşa de tare ca prima dată să luaţi contactul cu Conacul Slade, văzându-i grădina-n toată splendoarea.

— Lady Grayer!, zice mama, pe-un ton de parc-ar fi o imitaţie a cuiva din înalta societate. Bună ziua. Nu, nu, nu – instrucţiunile dumneavoastr-au fost…

— Te rrrog, Rita, spune-mi Norah. Toată treaba cu lady e-ngrozitor de plicticoasă, când nu sunt la datorie. Văd că l-aţi cunoscut pe Jonah, Omul-nostru-Păianjen permanent – lady Grayer are acelaşi păr negru ca şi Jonah şi-aceiaşi ochi cu vederea-n raze X, de la care eu unul prefer să-mi întorc privirile. Iar tânărul aici de faţă trebuie să fie Nathan, zice, şi-mi întinde mâna – durdulie mâna ei, dar c-o strânsoare zdravănă. Mama ta mi-a spus tot ce era de ştiut despre tine.

— Încântat de cunoştinţă, Norah, zic, precum un adult dintr-un film.

— Nathan!, zice mama, parcă puţin prea tare. Lady Grayer n-a spus că şi tu…

— E foarte bine, zice Norah Grayer. Zău aşa, e perfect bine-venit să…

Din splendidă cum era, după-masa începe să scapete.

— Rochia ţi se potriveşte cu grădina, zic.

— Ce compliment şic!, zice lady Grayer. Îţi mulţumesc. Şi tu la fel te prezinţi, foarte şic. Lavalierele dau o teribilă distincţie.

Îmi eliberez mâna. Întreb:

— Aveai o pisică, Norah? Cenuşie, aşa, ca Luna?

— Dac-„aveam“ o pisică? Recent, acuma, vrei să spui? Sau în copilărie?

— Nu, azi. E-n spate, pe-alee – şi-i arăt în direcţia corectă. La primul colţ. E moartă.

— Nathan e destul de direct uneori, zice mama, c-o voce nefirească şi sacadată. Norah, dacă pisica e-a ta, cumva… Îmi pare teribil de…

— Nu-ţi face griji. Conacul Slade e fără pisică deja de mulţi ani. O să-i dau telefon omului nostru bun-la-toate şi-o să-l rog să-i facă bietului animal o-nmormântare decentă – şi-anume, pronto, rapid. Foarte grijuliu din partea ta, Nathan. Semeni cu mama ta. I-ai moştenit cumva şi înclinaţia pentru muzică?

— Nathan nu exersează destul, zice mama.

— Exersez în fiecare zi câte-o oră, o contrazic.

— Ar trebui să exersezi două, zice mama înţepată.

— Am şi lecţii de făcut, punctez.

— De, „geniul este nouă părţi transpiraţie“8, se bagă-n vorbă Jonah, care stă fix în spatele nostru, de astă-dată coborât de pe zid.

Mama scoate un icnet, surprinsă, dar eu sunt de-a dreptul impresionat. Întreb:

— Cum de-ai coborât aşa repede?

Jonah-şi duce un deget la tâmplă. Zice:

— Reţea de teleportare implantată cranian.

Ştiu c-a sărit, de fapt, dar îmi place mai mult răspunsul ăsta. E mai înalt decât mine Jonah, la fel ca majoritatea băieţilor. Săptămâna trecută, porecla oficială mi-a fost schimbată de Gaz Ingram – din Bulumacu’ Moacă-de-Buci în Gnomul-Otravă.

— Nu se mai satură să se dea mare, oftează Norah Grayer. Auzi, Rita, sper din tot sufletul că nu te superi, dar a venit Yehudi Menuhin pe la noi, şi i-am povestit de recitalul tău cu Debussy. Abia aşteaptă să te cunoască, fără glumă.

Mama face o mutră ca de copil de-ăla mirat din Peanuts.

— Yehudi Menuhin… acela? E-aici? Azi, după-masă?

Lady Grayer dă din cap că da, ca şi cum n-ar fi mare lucru.

— Da, fiindc-avea o „apariţie“ la Royal Festival Hall9 aseară, şi Conacul Slade a devenit un fel de vizuină londoneză plus pied-à-terre10 pentru el, dacă se poate spune aşa. Sigur nu te superi?

— Să mă supăr?, zice mama. Că-l întâlnesc pe Sir Yehudi? Bineînţeles că nu mă supăr. Doar că… nu-mi vine să cred că nu visez, de fapt.

— Bra-vis-sima! – şi lady Grayer o ia de braţ pe mama şi se-ndreaptă cu ea către casa cea mare. Nu fi timidă, zice. Yehudi e ca un ursuleţ. Voi, băieţi – şi se-ntoarce către mine şi Jonah –, ce-ar fi să vă mai distraţi puţin prin soarele-ăsta superb? Ne face doamna Polanski eclere cu cafea, şi-ar fi păcat să n-aveţi poftă de mâncare.

— Ia o bărdacă, Nathan, zice Jonah, întinzându-mi un fruct din copac – el se-aşază la rădăcina unuia dintre pomi, aşa că eu mă reazem de cel de-alături.

— Mulţumesc – are o pulpă caldă şi zemoasă, şi-un gust pe care-l asociez cu dimineţile de-nceput de august. Chiar a venit în vizită Yehudi Menuhin?, zic.

Jonah mi-aruncă o privire pe care n-o pricep.

— De ce naibii ar minţi Norah?

Niciodată n-am întâlnit un băiat care să-i