— N-am spus că minte. Doar că e vorba de-un violonist incredibil de celebru şi de… virtuoso.

Jonah scuipă sâmburele de bărdacă printre nişte margarete înalte, rozulii. Zice:

— Până şi violoniştii virtuosi incredibil de celebri au nevoie de prieteni. Şi, deci, câţi ani ai, Nathan? Treişpe?

— La ţanc ai nimerit-o, zic – şi scuip sâmburele şi mai departe. Dar tu?

— La fel. Ziua mea e-n octombrie, zice.

— A mea e-n februarie, zic – adică-s mai mare, chiar dacă mai scund. La ce şcoală mergi?

— Şcoala şi cu mine, zice, nu ne-am văzut niciodată faţă-n faţă, dacă se poate spune-aşa.

Nu pricep. Zic:

— Eşti copil. Trebuie să mergi la şcoală. Aşa-i legea.

— Eu şi legea nu ne-am avut niciodată bine, zice. Mai vrei o bărdacă?

— Mulţumesc. Da’ inspectoru’ de chiulangii, el ce zice?

Jonah face o mutră care ar putea să-nsemne că e mirat. Doamna Marconi şi eu tot lucrăm, de la o vreme, la „expresia mirată“ a feţei.

— Inspectorul de ce?, zice.

Cum naiba? Trebuie să ştie despre ce-i vorba.

— Mă tragi în piept?, zic.

Dar Jonah zice:

— Nici prin cap nu-mi trece să te trag în piept. Ce eşti tu, fum?

Destul de isteaţă replica, dar eu n-aş putea să i-o servesc vreodată lui Gaz Ingram, că m-ar spânzura de buturile de rugby.

— Nu, acuma serios, adaugă Jonah, fac şcoal-acasă.

— Aur tre’ să fie aşa ceva! Şi cine ţi-e profesor, mama ta?

— Maestrul nostru, zice Jonah, şi se uită fix la mine.

Ochii lui mă ustură, aşa că-mi întorc privirile-n altă parte. Maestru e-un fel de sinonim şic pentru profesor. Întreb:

— Care cum e? – la care Jonah zice, pe un ton care nu-mi sună a lăudăroşenie:

— Un geniu autentic.

— Mă roade invidia, recunosc. Eu îmi urăsc şcoala. O u-răsc.

— Dacă nu te-ncadrezi în sistem, atunci sistemu-ţi face din viaţă un iad. Şi tatăl tău ce e, tot pianist, ca şi mama ta?

Îmi place să vorbesc despre tata la fel de mult cum detest să vorbesc despre şcoală.

— Nu. Tata locuieşte la Salisbury, dar cel din Rhodesia, nu cel din Wiltshire. E de-acolo, din Rhodesia, tata – lucrează ca instructor pentru armata rhodeziană. O mulţime de copii spun vrute şi nevrute despre taţii lor, dar eu nu. Zic: Tatăl meu e trăgător de elită – lunetist. E-n stare să bage-un glonţ între ochii unuia, de la o sută de metri. M-a lăsat şi pe mine s-asist odată.

— Cum adică, te-a lăsat să te uiţi cum băga el un glonţ între ochii unui om?

— Era un manechin, la un poligon de tir de lângă Aldershot. Avea o perucă-n toate culorile curcubeului11 şi-o mustaţă de Adolf Hitler.

Nişte hulubi şi porumbei uguiesc în pomii care fac bărdace. Nu ştie nimeni să spună cu precizie dacă hulubii şi porumbeii sunt una şi-aceeaşi pasăre sau nu.

— Ţi-o fi greu şi ţie, îmi spune Jonah, să-l ai pe tatăl tău la o asemenea distanţă.

Ridic din umeri. M-a pus mama să-i promit că tac mâlc în privinţa divorţului.

— Ai fost vreodată-n vizită-n Africa?, vrea să ştie Jonah.

— Nu, dar mi-a promis tata că pot să merg la el în vizită, de Crăciunul care vine. Trebuia să merg de Crăciunul care a fost, dar s-a trezit, în ultima clipă, c-o mulţime de soldaţi pe care-i avea de instruit. Când aici e iarnă, la el, acolo, e vară – şi dau să-l pun pe Jonah la curent cu intenţia lui tata de-a mă duce într-un safari, numai că doamna Marconi zice că statul de vorbă e ca ping-pongul: dă când unul, când celălalt, aşa că-l întreb: Tatăl tău cu ce se-ocupă?

M-aştept ca Jonah să-mi spună că tatăl lui e cine-ştie-ce amiral, sau judecător, sau altceva ce fac lorzii, dar el, nu – zice:

— Tatăl meu a murit. Împuşcat la o vânătoare de fazani – a fost un accident. Şi asta cu mult, mult timp în urmă.

Nu se poate să fi fost cu chiar atât de mult timp în urmă, îmi spun în gând, iar lui mă mulţumesc să-i răspund:

— A, deci aşa…

Degeţeii se zbat în ciorchinii lor mov de parc-ar fi ceva-ntre ei, acolo…

… dar nu e nimic, iar Jonah zice:

— Auzi, Nathan, povesteşte-mi despre coşmarul pe care-l ai întruna.

Stăm la marginea iazului, fiecare pe câte-o dală de piatră caldă. Iazul are o formă dreptunghiulară prelungită, cu nuferi pe apă şi-o statuie a lui Neptun în mijloc, ajunsă la o nuanţă de turcoaz şi cam burduşită. E mai mare iazul decât e toată grădina noastră, care nu e decât o curte noroioasă de fapt, c-o frânghie de uscat rufele şi nişte pubele. În Rhodesia, locuinţa lui tata de-acolo are un teren care coboară până la un râu în care trăiesc hipopotami. Vorba doamnei Marconi, care mi-ar spune acum: „Axează-te pe subiect“.

— De unde ştii de coşmarul meu?, zic.

— Ai o privire de-aia… hăituită, zice Jonah.

Arunc o pietricică-n sus, într-un lob care-o trimite până deasupra apei. Arcul de cerc pe care-l descrie nu-i decât matematică pură.

— Coşmarul tău e legat cumva de cicatricele pe care le ai?

Brusc, mâna-mi trage singură părul în jos, peste zona cu dungi albe şi rozulii de sub urechea dreaptă, ca să-mi ascund locul unde se vede paguba cel mai bine. Pietricica face plop! când se-nfige în apă, dar pleoscăitura nu se vede. Nici nu vreau să mă gândesc la buldogul care-a sărit la mine, la colţii care mi-au smuls pielea de pe obraz, ca şi cum aş fi fost un pui fript, la ce ochi făcuse