în timp ce mă scutura ca pe-o păpuşă, la maxilarele cu care-mi strângea mandibula; nici la săptămânile petrecute-n spital pe urmă, la injecţii, la medicamente, la operaţie, la mutrele pe care le fac oamenii într-o asemenea situaţie; nici la faptul că buldogul mă pândeşte şi-acum, ori de câte ori mă pregătesc s-adorm.

O libelulă se-aşază pe-un fir de papură, la două degete de nasul meu. Aripile parcă i-ar fi de celofan, iar Jonah zice:

— Are nişte aripi ca de celofan – la care eu zic:

— Exact la asta mă gândeam şi eu, dar Jonah mi-o întoarce:

— Exact la ce te gândeai? – aşa că se poate foarte bine să mă fi gândit numai că mi-a spus taman asta.

Valiumul eradică semnele vorbirii şi face să ţâşnească bule de gândire. E-o impresie pe care am mai avut-o şi-nainte.

În casă, mama cântă nişte arpegii de-ncălzire. Libelula s-a dus.

— Tu ai coşmaruri?, întreb.

— Am coşmaruri, îmi răspunde Jonah – despre cum nu mai am cu ce mă hrăni.

— Bagă-te în pat c-un pachet de digestive, îi spun.

Dinţii lui Jonah sunt perfecţi, cum îi are băiatul ăla zâmbăreţ cu zero plombe, din reclama la pasta de dinţi Colgate.

— Nu la hrană de soiul ăla mă refer, Nathan.

— Ce alte soiuri de hrană mai sunt?, întreb.

O ciocârlie transmite un mesaj în codul Morse, de pe-o stea de de-par-par-par-par-te.

— Hrană de-aia care te face să-ţi fie cu-atât mai foame de ea, cu cât te hrăneşti mai mult, zice Jonah.

Tufele tremură vag, de parc-ar fi adăugate peisajului mai târziu.

— Nu mă mir că nu mergi la o şcoală normală, zic.

Jonah răsuceşte un fir de iarbă-n jurul degetului mare…

… şi-l face să plesnească. Iazul a dispărut şi stăm sub un copac, aşa că e-un alt fir de iarbă, făcut să plesnească mai târziu, evident. Parcă simt Valiumul în vârfurile degetelor de-acum, iar lumina soarelui cântă la harpă. Frunzele căzute pe pajiştea tunsă formează nişte mici evantaie.

— Ăsta-i un arbore de Gingko biloba, zice Jonah. L-a plantat cine locuia-n Conacul Slade în urmă c-o juma’ de secol.

Încep s-aranjez frunze de ginkgo-n aşa fel, încât să formeze o Africă mare, cam de-o juma’ de metru de la Cairo până la Johannesburg. Jonah s-a întins pe spate şi fie doarme, fie doar stă cu ochii-nchişi. Nu m-a întrebat nici măcar o dată cum stau cu fotbalul, nici n-a spus c-aş fi homo, pentru că-mi place muzica, inclusiv cea clasică. Poate c-aşa e când ai un prieten. Probabil că timpul a trecut, pentru că Africa mea-i terminată. Nu ştiu exact ce oră este, pentru că duminica trecută mi-am desfăcut ceasul în bucăţi, să-l îmbunătăţesc, iar când mi l-am pus înapoi la mână, lipseau câteva piese din el. Nu chiar cum s-a întâmplat cu Humpty-Dumpty12. A şi plâns mama când a văzut măruntaiele ceasului şi s-a închis în camera ei, aşa că iar a trebuit să mănânc fulgi de porumb, în loc de gustarea de la ceai. Nu ştiu de ce i s-au înecat corăbiile-atât de tare. Ceasul era vechi, ba chiar străvechi, făcut cu mult înainte ca eu să mă fi născut. Frunzele pe care le dau la o parte, ca să scot la lumină lacul Victoria, le folosesc pentru Madagascar.

— Uau!, exclamă Jonah, proptindu-şi capul pe-un cot.

Ce faci, îi mulţumeşti cuiva care spune: „Uau!“? Nu ştiu, aşa c-o iau pe calea mai sigură şi-l întreb:

— Te gândeşti vreodată c-ai putea fi o specie diferită de fiinţă umană, confecţionată dintr-un ADN brut, ca-n Insula doctorului Moreau13, şi lăsată să umble liberă prin lume – ca să vezi dacă poţi trece drept un om normal sau nu?

O porţie de-aplauze gentile vibrează şi-afară, dintr-o cameră de la etaj.

— Sora mea şi eu chiar suntem o specie diferită, zice Jonah, doar că partea cu experimentul e redundantă. Ne dăm şi unul, şi celălalt drept oameni normali sau drept orice altceva ne dorim să fim. Vrei să joci „vulpea şi copoii“?

— Am trecut, venind încoace, prin faţa unui local care se numea chiar aşa, Vulpea şi Copoii.

— E-acolo din anii ’30. Şi miroase tot ca-n 1930 înăuntru, dacă intri vreodată. Sora mea şi eu am dat aceeaşi denumire unui joc. Vrei şi tu să joci? În esenţă, e vorba de-o cursă.

— Nu ştiam că ai o soră.

— O s-o cunoşti mai târziu, nici o grijă. „Vulpea şi copoii“, cum ziceam, e-o cursă. Pornim din colţuri opuse ale casei. Amândoi strigăm: „Vulpe şi copoi, unu-doi-trei!“, şi-ncepem s-alergăm la „…trei!“ în sensul invers acelor ceasornicului, până când unul dintre noi îl prinde pe celălalt. Prinzătorul devine copoiul, şi cel prins rămâne vulpea. Simplu. Vrei să-ncerci?

Dacă-i spun că nu, Jonah m-ar putea crede vreun papă-lapte sau cap-sec.

— Bine. Dar de ce se cheamă „vulpea şi copoii“, dacă nu e decât un singur copoi?

Faţa lui Jonah trece prin câteva expresii, două sau trei, pe care nu reuşesc să le descifrez.

— De-acum încolo, Nathan, jocul o să se numească „vulpea şi copoiu’“, bine-aşa?

Conacul Slade se profilează pe cer. Iedera roşie pare mai roşie decât o iederă normală roşie. Ferestrele camerelor de la parter sunt prea sus faţă de nivelul solului ca să se vadă ceva-năuntru, şi-oricum nu fac altceva decât să reflecte cerul şi norii.

— Tu stai aici, îmi spune Jonah, la colţul din faţă-dreapta. Eu mă duc în partea cealaltă, în spate. Când pornim, s-alergi în sensul invers acelor ceasornicului – adică-ncolo.

Şi Jonah o ia la pas pe lângă latura casei, al cărei zid e străjuit de-un gard viu de ilice. Cât aştept, observ că e cineva care se mişcă la fereastra cea mai apropiată de mine. Fac un pas, doi, într-acolo şi-arunc o privire-n sus. O femeie. Vreo altă musafiră invitată de lady Norah