id="GBS.0021.01"/> Grayer la soirée, presupun, sau, dacă nu, vreo servitoare. Are o coafură de-alea gen stup-de-albine, cum aveau cucoanele de pe vechile LP-uri ale lui tata; are fruntea brăzdată, şi gura i se deschide şi se-nchide în ralanti, ca la un peştişor de acvariu. Pare să repete acelaşi cuvânt iar, şi iar, şi iar. N-aud ce spune, fiindcă vorbeşte din spatele ferestrei închise.

— N-aud, îi spun, şi mai fac un pas înainte, dar ea dispare şi nu se mai vede altceva decât cerul reflectat în geam.

Drept care fac un pas înapoi şi iar o văd. E ca o poză de-aia, pe care-o găseşti în cutiile de cereale de mic dejun, cu câte o imagine care pare să se mişte, după cum înclini poza într-o parte sau într-alta. Femeia cu stupul de-albine pe cap ar putea spune: „Nu, nu, nu!“ sau: „Du-te, du, du!“, dacă nu cumva o fi zicând pur şi simplu: „O, o, o!“. Până să decid eu ce şi cum zice, aud vocea lui Jonah, venind parcă-n lungul gardului viu de ilice:

— Gata, Nathan?, la care eu îi strig la fel de tare:

— Gata! – şi, când îmi ridic iar privirile către fereastra-nchisă, femeia cu stupul de-albine pe cap a dispărut, şi n-o mai pot face să reapară, indiferent în ce loc mă pun sau cât de tare-mi înclin capul.

Iau poziţia de pornire, la colţul casei.

— Vulpea şi copoiu’!, strigă Jonah, şi-i răspund cu-acelaşi strigăt.

— Unu, doi…

— …trei! – îl îngân pe Jonah, şi-o iau la fugă-n lungul aleii cu ilice. Flop-flop-flop! – răsună paşii mei, şi ecoul transformă asta-n pac-pac-pac! E mai înalt decât mine Jonah, şi poate că m-ar bate la o sută de metri, dar eu tot aş putea sfârşi cursa pe post de copoi, nu de vulpe, fiindcă rezistenţa e cea care contează la distanţele mai lungi, şi-am şi ajuns, iată, la capătul aleii laterale, de unde m-aşteptam să se vadă Bulevardul Cranbury, dar nu e decât un zid lung de cărămidă, străjuit de brazi, şi o fâşie lungă şi-ngustă de pajişte, care nici nu-ncepe bine, că s-a şi terminat. Mă reped înainte şi-o cotesc brusc pe lângă un burlan, după care grăbesc pasul de-a lungul unei alte alei laterale răcoroase, care parc-ar fi tăiată-n felii de nişte lame de lumină pătrunsă printr-un gard înalt, cu tufe de mure crescute printre lamelele de metal, şi-am ajuns înapoi pe latura din faţă, unde mă izbesc de-un tufiş acoperit de fluturi, şi fluturii ţâşnesc în toate direcţiile, ca o viforniţă de-oranj, negru, alb şi roşu – unul îmi intră şi-n gură, şi-l scuip afară –, după care fac un salt peste pietrele grădinii alpine şi sunt cât pe-aci să calc strâmb când aterizez, numai că nu se-ntâmplă. Fug mai departe, pe lângă treptele care duc la uşa de la intrare, pe dinaintea ferestrei la care am văzut-o pe femeia cu părul în formă de stup de-albine – acum nu mai e – şi ajung iar de unde-am pornit, de unde m-avânt iar pe după colţ, în lungul aleii cu ilice şi ecouri. Încep să simt nişte înţepături într-o parte, dar nu le bag în seamă, fiindcă ilicele-mi zgârie dosul mâinii, ca şi cum s-ar fi găsit chiar acum să crească, şi mă-ntreb dacă Jonah m-ajunge pe mine din urmă sau eu îl ajung din urmă pe Jonah, dar nu pentru mult timp, fiindc-am ajuns iar în spatele Conacului Slade, unde brazii par să fie mai groşi, mai mari, şi zidul casei mai înceţoşat, şi eu tot alerg alerg alerg, iau colţul din alergare, pe latura unde tufele de mure au crescut atât de mult, de-au înghiţit gardul de-acum, şi mi se freacă de ţurloaie, de ceafă, şi mă tem să nu rămân eu vulpea, în loc s-ajung copoiul, iar pe latura din faţa casei, soarele s-a pitit, ori a scăpătat, ori s-a dus învârtindu-se, şi florile s-au veştejit, şi nu mai e nici urmă de fluture pe tufişul cu fluturi, numai unii morţi, terciuiţi pe cărare, ca nişte urme de frânare pictate cu pudră – unul singur, numai pe jumătate mort, mai flutură dintr-o singură aripă…

M-am oprit, fiindcă partea din fund a grădinii – zidul cu-acea uşiţă neagră, de fier – s-a estompat şi-aproape că nici nu se mai vede. Nu din cauza-nserării. Nu poate fi nici ora patru, deocamdată. Nu e nici pâclă – mă uit în sus, şi cerul e la fel de-albăstrui, cum era şi pân-acum. E vorba de grădina însăşi – grădina mai are puţin şi se dizolvă.

Mă-ntorc pe călcâie, să-i spun lui Jonah să lăsăm jocul pe-altă dată, că e ceva care nu e-n regulă, c-avem nevoie să fie de faţă şi-un adult. M-aştept să-l văd apărând în orice moment, alergând ca nebunul pe după colţul îndepărtat al casei. Tufele de mure se leagănă deja ca nişte tentacule subacvatice. Mă uit în spate, la grădină. Era un cadran solar, care acum a dispărut – şi pomii care făceau bărdace au dispărut şi ei. Ce se-ntâmplă, oare, cu mine – orbesc? Aş vrea să-mi spună tata că totul e-n regulă, că nu orbesc, numai că tata e-n Rhodesia, şi-atunci aş vrea să-mi spună mama. Unde-o fi Jonah? Dacă toată chestia asta cu disoluţia l-a prins şi pe el? Acuma, şi structura aia gen tunel, cu cadre de lemn, s-a şters. Ce faci când mergi în vizită acasă la cineva, şi grădina casei cu pricina începe să se volatilizeze? Golul se-apropie tot mai mult, ca un front atmosferic. Ei, şi la celălalt capăt a ce-a mai rămas din aleea cu tufe de mure, îşi face apariţia Jonah, şi eu mă simt uşurat preţ de-o secundă, fiindcă el precis o să ştie ce e de făcut, dar, uitându-mă la forma băiatului care aleargă, şi ea se estompează şi se transformă într-un ceva sumbru, mârâitor, cu ochi şi mai negri, ochi care mă cunosc, şi colţi