care au de gând să termine de sfâşiat ce-au început, şi către mine se repede, într-un ralanti dătător de fiori, mare cât un cal care merge la pas iar eu aş ţipa dac-aş putea dar nu pot fiindcă am pieptul sufocat de-o panică mâzgoasă care mă-neacă mă-neacă şi-s lupi e iarnă sunt oase şi cartilagii şi piele şi ficat şi plămâni deci e Foamete Foamete Foamete – şi tu fugi! aşa că fug înspre scările Conacului Slade şi-mi alunecă picioarele pe pietriş ca-n vise dar dacă se-ntâmplă să cad mă prinde şi nu mi-au mai rămas decât cel mult câteva clipe şi mă-mpiedic pe trepte când să urc şi m-apuc de mânerul uşii dă să se deschidă te rog dă să se deschidă s-a blocat nu nu nu e de aur zgâriat şi nu se mişcă e cu striaţii se răsuceşte da nu da nu răsuceşte-te odată-mpinge trage-mpinge roteşte răsuceşte mă prăbuşesc în faţă, pe-un ştergător de picioare zgrunţuros şi pe-un caroiaj cu dale albe şi negre, şi ţipătul meu se-aude ca un ţipăt ţipat într-o cutie de carton – înăbuşit şi-atenuat.

— Nathan, ce naiba-i cu tine?

Sunt căzut în genunchii tumefiaţi, pe-un covoraş din holul de la intrare, cu inima făcându-mi buf-buf-buf-buf-buf-buf – dar tot mai încet, din ce-n ce mai încet, sunt în siguranţă, şi lady Grayer s-a oprit lângă mine, în picioare, ducând o tavă c-un ceainic mic de fier, din al cărui ţuţuroi se-nalţă un şerpişor de abur.

— Nu ţi-e bine? Vrei s-o chem pe mama ta?

Mă ridic în picioare, năucit. Zic:

— Afară e ceva, Norah.

— Mă tem că nu-nţeleg, zice ea. Ce fel de… ceva?

— Ăăă… un fel de… cum să zic? – păi chiar aşa, un fel de ce anume? Zic: De câine.

— A, da, Izzy trebuie să fie, de la vecini. Proastă de dă-n gropi şi care insistă-ntruna să-şi facă nevoile-n grădina cu ierburi aromatice. Te calcă pe toţi nervii, dar, pe de altă parte, e-o scumpă, ce să-i faci?

— Nu, nu, era un… mai mare… şi mai era şi grădina, care se făcea nevăzută.

Lady Norah Grayer îmi oferă un zâmbet, deşi nu-mi e foarte clar de ce anume.

— E fabulos când băieţii-şi pun imaginaţia la bătaie!, zice. Verii lui Jonah îngenunchează în faţa televizorului, cu toate consolele-alea cu jocuri spaţiale, care fac blip-blip în toate limbile, şi eu le spun: „Uitaţi-vă ce zi frumoasă e! Mergeţi şi vă jucaţi afară! – iar ei zic: „Da, bine, bine, mătuşică Norah, dacă zici tu…“

Podeaua din vestibul are un model ca de tablă de şah, cu dale negre şi albe. Se simte miros de cafea, pastă de lustruit, fum de ţigară şi crini. Arunc o privire-afară, printr-un ochi de geam din mijlocul uşii, în formă de romb, şi văd grădina, care nu s-a volatilizat câtuşi de puţin. La celălalt capăt, văd foarte bine uşiţa neagră, de fier, care dă pe-Aleea Slade. Probabil că mi-am pus imaginaţia prea tare la bătaie. Din susul scărilor, se-aude Cântecul ciocârliei, de Ceaikovski. Mama-l cântă.

— Nathan, tu te simţi bine?, insistă lady Norah Grayer.

Am căutat odată „Valium“ într-o enciclopedie medicală de la bibliotecă şi-acolo scria că-n rare cazuri, îţi poate da halucinaţii şi că trebuie să-i spui doctorului tău de îndată. Presupun că-s rar. Zic:

— Da, mulţumesc, sunt bine. Eu şi Jonah jucam „vulpea şi copoiu’“, şi cred că m-am lăsat dus de val.

— Mă gândeam eu că-ntre tine şi Jonah precis există un raport – şi-n timpul ăsta, ce să vezi?, Yehudi şi mama ta se-nţeleg aşa de bine, de parc-a luat casa foc! Du-te şi tu sus, la soirée – urcă scările-astea, nu la primul nivel, ci la următorul. Eu mă duc să-l caut pe Jonah, şi v-aducem noi sus eclerele. Hai, fuga pe scări în sus. Nu fi timid.

Îmi scot pantofii, mi-i pun frumos unul lângă altul şi urc pe scări, până la primul nivel. Pereţii au lambriuri de lemn, şi covorul de pe trepte e gros ca zăpada şi bej ca nugaua. Mai sus de nivelul ochilor mei, se deschide un mic palier, unde o pendulă înaltă face: tronc… trosc… tronc… trosc… – dar, mai întâi, trec pe dinaintea portretului unei fete mai mici decât mine, cu obrajii stropiţi cu pistrui şi care poartă un fel de şorţuleţ din vremuri victoriene. Are o figură ca de moartă făcută s-arate vie. Balustrada-mi alunecă pe sub vârfurile degetelor. Mama cântă şi ultima notă din Cântecul ciocârliei, şi se-aud aplauze. Pe mama o fac fericită aplauzele. Când e-abătută, n-avem decât biscuiţi şi banane la cină. Următorul portret e-al unui bărbat cu sprâncene stufoase, îmbrăcat în uniforma unui regiment – ştiu că e-a Regimentului de Puşcaşi, pentru că tata mi-a adus odată o carte despre toate regimentele din armata britanică, iar eu am învăţat-o pe dinafară. Tronc… trosc… tronc… trosc… – face pendula. Ultimul portret, până s-ajung la palier, este al unei cucoane înţepate, c-o pălărie pe cap, care seamănă destul de bine cu domnişoara Stone, profesoara noastră de religie. Dacă doamna Marconi m-ar pune să ghicesc, i-aş spune că biata cucoană cu pălărie şi-ar dori să fie oriunde altundeva, numai acolo, nu. De la micul palier pe care ajung, dinspre partea mea dreaptă, porneşte un alt rând asemănător de scări şi se termină în faţa unei uşi de-o culoare ştearsă. Chiar că-i înaltă pendula. Îmi lipesc urechea de pieptul ei de lemn şi-i ascult inima: tronc… trosc… tronc… trosc… Partea de ceas n-are braţe. În schimb, are nişte cuvinte încastrate pe faţa ceasului propriu-zis, veche şi de-un alb ivoriu. Scrie: TIMPUL ESTE, iar mai jos: TIMPUL A FOST, iar şi mai jos: TIMPUL NU ESTE. Pe rândul al doilea de scări în sus, următorul portret este al unui bărbat de vreo douăze’-şi-ceva de ani, cu