părul negru lins şi nişte ochi şaşii, care face o mutră de parc-ar fi desfăcut un cadou şi nu-şi poate da seama ce reprezintă, de fapt. Penultimul portret e-al unei cucoane pe care o recunosc – din cauza părului. E chiar femeia pe care am văzut-o la fereastră, mai devreme. Şi cerceii sunt aceiaşi, îi atârnă la fel, numai c-aici arborează un zâmbet visător în locul fardului de pleoape ţipător. Trebuie să fie vreo prietenă de-a familiei Grayer. Ia uite ce vână movulie are la gât, şi-i palpită, şi eu parcă şi-aud un murmur în ureche, care-mi spune: Fugi chiar în momentul ăsta, fugi cât de repede poţi, pe drumul pe care ai intrat… – şi zic: Poftim?!, iar vocea dispare. O fi fost reală, măcar? Probabil că de vină-i Valiumul. Poate că n-ar trebui să mai iau – măcar o vreme. Doar câţiva paşi mă mai despart acum de uşa palidă la culoare, şi-o aud pe mama zicând aşa, de cealaltă parte a uşii:

— Vai, nu, Yehudi, nu mă pune pe mine s-acaparez luminile rampei, când e camera plină de talent!

El îi răspunde pe-un ton mult prea moale ca s-aud eu ce zice, de unde mă aflu, dar lumea râde. Chiar şi mama. Când am auzit-o eu pe mama, oare, să râdă cu-asemenea poftă? O aud, în schimb, zicând:

— Eşti prea gentil, să ştii. Cum aş putea să te refuz? – şi-ncepe să cânte Dansatoarele de la Delfi14.

Mai urc două sau trei scări şi-ajung la nivelul portretului cel mai de sus – şi ultimul.

Care sunt eu. Da, eu, Nathan Bishop…

Purtând exact hainele pe care le port în momentul ăsta. Jacheta de tweed. Lavaliera. Numai că n-am ochi în portret. Nasul meu mare, coşul pe care l-am avut pe vârful bărbiei toată săptămâna, cicatricea pe care mi-a făcut-o buldogul sub ureche – toate sunt la locurile lor, mai puţin ochii. Ce glumă-i asta? Şi-ar trebui să fie amuzantă? Habar n-am. I-o fi trimis mama vreo poză de-a mea de la şcoală, plus alte poze ale hainelor pe care aveam să le port, şi Norah Grayer şi-a pus pictorul să realizeze portretul pe care-l am în faţa ochilor pe care nu-i am în el? Dacă nu aşa, cum? Asta nu mai e din cauza Valiumului, nu? Sigur nu? Mă uit intens la portret, după care trag un şut în plinta de la-mbucătura treptei cu peretele – nu atât de tare, încât să-mi rup degetul de la picior; în schimb, suficient de tare ca să mă doară. Şi, dacă nu mă trezesc, ştiu că sunt deja treaz. Pendula face iar: tronc… trosc… tronc… trosc…, şi pe mine m-apucă tremuriciul de furie. Ştiu cum e furia când o simt că m-apucă. E simplu, cu furia – ca şi cum ai fi tu însuţi ceainicul în care fierbe apa. De ce mi-a jucat mama o asemenea farsă, tocmai în ziua în care mi-a cerut să mă „port normal“? În mod normal, aş sta s-aştept până când s-ar termina piesa lui Debussy, şi-abia pe urm-aş deschide uşa de culoare ştearsă, dar mama nu le mai merită astăzi, bunele mele maniere, aşa că-ntind mâna spre mânerul uşii…

Mă ridic în capul oaselor, în pat. Nu e patul meu, din amărâta mea de cămăruţă din Anglia – măcar atâta-i cert. Camera-n care mă aflu e de cel puţin trei ori mai mare, şi are nişte perdele care nu reuşesc să oprească lumina soarelui s-o inunde. Pe suportul de partituri tronează mutra lui Luke Skywalker15. Îmi vâjâie capul. Am gura uscată. E şi-un birou de scris; un raft de cărţi, plin cu exemplare din National Geographic; şiraguri lungi de mărgele-n cadrul uşii; un milion de insecte-afară; un scut ca de şef de trib zulus şi-o suliţă, amândouă decorate c-un fel de paiete, care m-aduc mai aproape de răspunsul enigmei, mai aproape, şi mai aproape…

Coliba-n care stă tata, cea din Bushveld16. Răsuflu mai uşurat decât un câine care latră, şi toată furia mea din vis faţă de mama se fâsssâieee… Sunt aici, în Rhodesia, şi e-Ajunul Crăciunului! Singur am venit ieri, c-un avion British Airways – primul meu zbor cu-avionul –, şi-am cerut plăcinta cu peşte, pentru că nu ştiam ce-i ăla Boeuf bourguignon17. Tata şi Joy au venit cu jeepul să m-aştepte la aeroport. Pe drum încoace, am văzut zebre şi girafe. Nu tu portrete care-ţi dau fiori, nu Conacul Slade, nu buldog. Doamna Todds, profesoara mea de engleză, i-ar da patru automat oricui s-ar încumeta să scrie vreodată, la sfârşitul vreunei compuneri: „M-am trezit, şi totul s-a dovedit a fi fost un vis“. Ar zice c-aşa ceva-ncalcă buna-nvoială dintre cititor şi scriitor, că e ca o eschivare de la datorie, că e-un fel de Petrică-şi-lupu’18. Numai că-n fiecare dimineaţă ne trezim, şi totul chiar se dovedeşte-a fi fost un vis. Păcat că n-a fost real nici măcar Jonah. Ridic un colţ al perdelei de lângă patul pe care stau şi văd coline-mpădurite şi câmpii cu ierburi, care se-ntind la infinit. Undeva, mai jos, e râul cafeniu, în care-şi fac veacul hipopotamii. Tata mi-a trimis o poză făcută cu Polaroidul – era exact această vedere. Poza-i acasă, în Anglia, pe peretele de lângă perna mea, dar aici am chiar vederea propriu-zisă. Păsări africane, dimineaţ-africană, ciripit african. Simt miros de şuncă şi mă dau jos din pat. Sunt în pijamaua mea din catalogul de la Kays. Podeaua de pin e noduroasă, caldă şi modelată după tălpile picioarelor mele, iar şiragurile de mărgele se simt ca tot atâtea burice-ale unor degete pe faţa mea…

Tata stă la masă, într-o cămaşă cu mâneci scurte, kaki la culoare, şi citeşte