— Uite-l pe Kraken19, s-a trezit.

Asta zice tata-n fiecare dimineaţă, după titlul unui roman20 de John Wyndham, despre un monstru care topeşte gheaţa calotelor polare şi-neacă toată omenirea.

— ’Neaţa, tata, zic, aşezându-mă şi eu la masă.

Tata-şi împătureşte ziarul. Zice:

— În fine, eu aş fi vrut să te trezesc, să vezi primii tăi zori africani, dar Joy a zis: „Ba nu, lasă-l să doarmă, bietu’ băiat, doar a zburat fără escală timp de douăşpe ore“. Aşa c-o să lăsăm asta pe mâine. Ţi-e foame? – la care dau din cap că da, presupun că trebuie să-mi fie, iar tata-şi lasă capul pe-o parte, către golul din perete care dă spre bucătărie, şi strigă: Joy? Violet? I-e foame la băiatu’ ăsta!

În cadrul acelui gol se iveşte Joy şi exclamă:

— Nathan!

Ştiam că exista pe lume şi Joy, căreia mama-i spune „păpuşica lu’ taică-tu“, dar tot nu-mi cade bine să-l văd pe tata ţinându-se de mână c-o altă femeie. Şi-o să mai şi aibă un copil în iunie, aşa că trebuie să fi avut şi raporturi sexuale-ntre ei. Copilul o să-mi vină mie frate sau soră vitregă, dar încă nu i-au dat un nume. Mă-ntreb ce face el acolo, toată ziua, în burta ei.

— Şi, ai visat frumos?, mă-ntreabă Joy, care vorbeşte cu-accent rhodesian, ca şi tata.

— Da. Dar vise-aiuristice.

— Eu întotdeauna visez aiuristic, după câte-un zbor dintr-ăsta, care nu se mai termină. Ooo-gei, sendviş cu şuncă mănânci, Nathan?

Mie-mi place cum spune Joy Ooo-gei, în loc de OK. Dac-ar auzi-o şi mama, ei i-ar sta-n gât.

— Da, mulţumesc.

— Dă-i şi nişte cafea, zice tata.

— Mama cică n-am încă vârsta pentru băuturi cu cofeină, zic.

— Ei, pe naiba!, exclamă tata. Cafeaua-i elixirul vieţii, şi cafeaua din Rhodesia-i cea mai pură din lume. Ia să faci bine s-o guşti.

— Ooo-gei, sendviş cu şuncă şi cafea – uite-acuma, zice Joy. O pun pe Violet să le pregătească imediat – şi dispare din dreptul golului din perete.

Violet e fata-n casă. Mama de multe ori a ţipat la tata, spunându-i: „Nu sunt o amărâtă de fată-n casă, Frank, aşa să ştii!“ Tata-şi aprinde pipa, şi mirosul de tutun îmi readuce-n minte vremurile când el şi mama încă mai erau căsătoriţi. Din colţul gurii, zice către mine:

— Ia spune-mi şi mie, băiete, ce-ai visat adineauri.

Capul de gazelă-mi distrage atenţia, la fel şi muschetele bunicului, din Războiul Burilor, şi ventilatorul din plafon.

— Că m-a dus mama-n vizită la o cucoană, genul de nevastă de lord. Şi n-am reuşit să găsim casa, drept care-am întrebat un soi de spălător de geamuri, care nu ştia nici el…, şi pe urm-am găsit-o, era genul de casă mare, cum se vede-n serialul ăla, Născut la conac21. Era şi-un băiat acolo, pe nume Jonah, care s-a transformat într-un câine mare. Era şi Yehudi Menuhin, şi mama i-a cântat la pian într-o cameră de la etaj – tata pufneşte în râs –, şi-am văzut, la un moment dat, un portret al meu, numai că n-aveam ochi, şi – brusc, văd o uşiţă neagră, de fier, într-un colţ –, da, era şi uşa de colo-n visul ăsta.

Tata se-ntoarce şi se uită spre uşa cu pricina. Zice:

— Da, se-ntâmplă în vise. Câte-un amestec de realitate şi clar de lună. M-ai întrebat aseară, chiar înainte să pui capu’ jos, ce-i cu uşa de la camera mea cu arme – nu mai ţii minte?

Aşa oi fi făcut, dacă zice tata.

— Mi s-a părut aşa de real totul, cât am făcut parte din realitatea visului.

— Ştiu că ţi s-a părut real , dar acum vezi şi tu că nu era. Corect?

Mă uit la ce ochi căprui are tata, la trăsăturile lui ridate, la pielea bronzată, la şuviţele grizonante din părul lui de culoarea nisipului, la nasul care-i seamănă cu-al meu. Aud cum un ceas face: tronc… trosc… tronc… trosc…, iar de-afară ajunge până la mine un sunet ca de goarnă, deşi nu de foarte departe. Mă uit la tata, sperând să fie ce cred eu că este.

— Eee-xact aşa, băiete: o turmă s-a găsit să traverseze râul ieri după-masă. O să mergem să vedem pe unde-au ajuns, da’ mai târziu; deocamdată-ţi faci plinu’ la burdihan.

— Ce-avem noi aici? Primul tău mic-dejun african, zice Joy, depunând o tavă pe masă, în faţa mea.

Sendvişul meu cu şunc-arată de-a dreptul epic – are un triplu strat de şuncă tăiată felii subţiri şi prăjită, cu zigzaguri de ketchup deasupra. Zic:

— Asta-i o tartină cu şuncă făcută de Dumnezeu cu mâna lui!

Iar asta-i o replică pe care am auzit-o spusă de cineva, într-un serial de comedie din cel cu public, la care mai toţi cei prezenţi au râs.

— Da’ ce te pricepi să umbli cu vrăjeli, zice Joy. Mă-ntreb de la cine ai talentul ăsta…

Tata o ia cu braţul pe după mijloc. Zice:

— Încearcă-ntâi cafeaua. Te face direct bărbat, nu alta.

Iau cana c-o mână şi mă uit înăuntru. Conţinutul e negru ca tăciunele, cum sunt găurile negre din spaţiu, cum sunt Bibliile…

— Violet a râşnit boabele-adineauri, m-asigură Joy.

— Şi cafeaua-i făcută de Dumnezeu cu mâna lui, zice tata. Hai, dă-o pe gât, băiete, la care, o voce tâmpită de undeva, din străfundurile minţii mele, îmi spune: Ba nu, să nu bei, n-ai voie… Hai, că n-o să ştie maică-ta, zice tata. Rămâne micul nostru secret.

Cana e-atât de mare, că-mi acoperă nasul cu totul, ca o mască de gaze.

Atât de mare, că-mi acoperă şi ochii cu totul, şi capu’-ntreg.

Şi-atunci, substanţa din ea, ce-o fi, începe să mă soarbă şi să mă-nghită.

Ceva timp