Recviem pentru o călugăriță carte online gratis carti pdf 📖

William Faulkner

Recviem pentru o călugăriţă

Traducere de Mircea Ivănescu

Postfaţă de Sorin Alexandrescu

Kindle eBook: august 2015

versiunea 1.0

Cuprins

Actul întâi – TRIBUNALUL (Un nume pentru oraş)

Scena întâi

Scena a doua

Scena a treia

Actul al doilea – CUPOLA AURITĂ (Începutul a fost Cuvântul)

Scena întâi

Scena a doua

Scena a treia

Actul al treilea – ÎNCHISOAREA (Nici măcar cu totul încă eliberându-l…)

Scena întâi

POSTFAŢĂ

Clădirea tribunalului este mai puţin bătrână decât oraşul, care a început cândva pe la schimbarea secolului, atunci fiind o Agenţie comercială şi poştală pentru regiunea indienilor Chickasaw şi a continuat astfel timp de aproape treizeci de ani înainte de a descoperi nu că îi lipsea un depozit pentru actele sale oficiale şi sigur nu că ar fi avut nevoie de vreunul, ci că doar creând sau în orice caz decretând un asemenea depozit ar fi putut face faţă unei situaţii care altminteri avea să coste bani pe cineva;

Aşezarea îşi avea actele şi istoria sa oficială; chiar simpla deposedare a indienilor a născut în timp o miniatură de arhivă, cu atât mai mult deşeurile normale ale confederaţiei întâmplătoare şi precare omeneşti împotriva mediului – acel timp şi acea pustietate – în cazul acesta o firavă, tot mai decolorată, mult morfolită, incoerentă, uneori agramată adunătură de titluri de arendă, şi patente şi transferuri de proprietate şi donaţii, şi registre de impozite şi de serviciu militar, şi acte de vânzare de sclavi, şi liste contabile cu rate de schimb şi de transfer de devize, şi angajamente şi ipoteci, şi liste de recompense pentru negrii fugiţi sau furaţi sau alt fel de vite în asemenea situaţii, şi însemnări de jurnal personal cu naşteri şi căsătorii şi morţi şi spânzurări publice şi licitaţii de terenuri, acumulându-se lent în aceste trei decenii, toate strânse într-un fel de ladă de fier ca a piraţilor din poveste în camera din spate a prăvăliei care era deopotrivă oficiu poştal şi magazin universal, până în acea zi treizeci de ani mai târziu când, din cauza unei evadări dintr-o puşcărie unde fusese implicat şi un străvechi monstruos lacăt de fier transportat cale de o mie de mile pe cai din Carolina, lada fusese mutată într-o cămăruţă nouă, asemenea unui şopron de lemne sau de unelte, construită cu două zile mai înainte lângă peretele exterior al închisorii, o cabană de buşteni cu mortar între ei, cu golurile umplute de noroi şi rămânând totuşi dărăpănată; şi astfel s-a născut tribunalul districtului Yoknapatawpha: pur şi simplu la modul fortuit, nu numai mai puţin bătrân decât închisoarea, dar şi căpătându-şi existenţa din întâmplare şi incidental: lada conţinând documentele nefiind mutată din vreun loc, ci pur şi simplu într-un loc; scoasă din camera din spate a oficiului poştal nu din vreun motiv inerent acelei camere sau din cauza lăzii înseşi, ci dimpotrivă: care – lada – nu numai că nu încurca pe nimeni în camera din spate, ci chiar i se simţea lipsa când o luaseră, întrucât slujise ca o altă banchetă sau scaun printre butoaiele cu praf de puşcă şi whisky şi măsurile de sare şi slănină în jurul sobei în nopţile de iarnă; şi fusese mutată doar pentru simplul motiv că dintr-odată aşezarea de colonişti (peste noapte avea să devină un oraş fără să fi fost sat; cam într-o sută de ani avea să se trezească febrilă din aţipeala ei comunală intrând într-un vârtej de Cluburi specializate şi snoabe şi Camere de Comerţ şi Asociaţii ale frumuseţilor locale: un fel de răpăit furios de tobe găunoase îndreptându-se spre nicăieri, făcute doar să sune mai tare decât oricare dintre micile aglomerări omeneşti de la nord sau sud sau est sau vest de ea însăşi, intitulându-se singură oraş aşa cum Napoleon se intitula singur împărat şi apărându-şi acest expedient prin îngroşarea listelor de recensământ – o febră, un delir în care avea să confunde veşnic agitaţia cu mişcarea şi mişcarea cu progresul. Dar asta avea să fie încă o sută de ani mai târziu; acum era regiune de frontieră, bărbaţii şi femeile pionieri, aspri, simpli şi dăinuitori, căutând bani sau aventură, sau libertate sau pur şi simplu o evadare, şi nefiind deosebit de atenţi la felul în care ar fi obţinut aşa ceva.) se găsi pusă în faţa nu atât a unei probleme care ar fi trebuit să fie rezolvată, cât a unei dileme asemenea sabiei lui Damocles din care trebuia să se salveze;

Chiar şi evadarea din temniţă fusese o întâmplare: un grup – trei sau patru oameni – de bandiţi de pe Calea spre Natchez (douăzeci şi cinci de ani mai târziu legenda avea să înceapă să afirme, şi o sută de ani mai târziu avea să continue s-o facă la fel, că doi dintre bandiţi fuseseră fraţii Harpe înşişi, Marele Harpe în orice caz, întrucât împrejurările, metoda evadării lăsase în urmă ceva ca un miros, o aromă, un fel de jovialitate gargantuescă şi bizară, deopotrivă umoristică şi înfricoşătoare, ca şi cum aşezarea ar fi ajuns, s-ar fi încurcat singură, în atenţia sau raza de acţiune a unui uriaş lenevos şi glumeţ. Lucru care – că ar fi fost într-adevăr cei din neamul Harpe – era imposibil, întrucât cei din familia Harpe, şi chiar şi ultimul dintre bandiţii lui Mason, erau morţi sau risipiţi la vremea aceea, şi bandiţii ar fi trebuit să aparţină organizaţiei lui John Murrel – dacă ar fi avut nevoie să aparţină vreunei organizaţii, oricare ar fi fost ea, alta decât simpla fraternitate a tâlharilor.) fusese capturat în mod accidental de o bandă întâmplătoare de civili cărora li s-ar fi putut spune mai mult sau mai puţin miliţieni şi adus la închisoarea din Jefferson pentru că era cea mai apropiată, banda de miliţieni făcând parte dintr-o paradă militară generală ce avusese loc la Jefferson cu