două zile înainte de marea petrecere populară de Patru Iulie, şi care în cea de-a doua zi fusese purificată prin eliminări peremptorii şi preschimbată într-o încăierare de beţivi lăsându-i chiar şi pe cei mai înrăiţi supravieţuitori îndeajuns de vulnerabili pentru a fi daţi afară din aşezare de către rezidenţii civili, banda care urma să efectueze captura fiind dusă pe sus, încă în stare de inconştienţă alcoolică, într-una dintre căruţele care efectuaseră expulzarea, într-o mlaştină la patru mile de Jefferson cunoscută sub numele de Fundul Uraganului, unde făcuseră o tabără ca să-şi recapete forţele, sau cel puţin uzul picioarelor, şi unde în noaptea aceea cei patru – sau trei – bandiţi, în drumul spre ascunzătoarea lor întorcându-se de la ultima lor ispravă pe Calea spre Natchez, dăduseră buzna de-a dreptul în focul de tabără. Şi aici relatările se împărţeau: unii spuneau că sergentul care comanda această unitate de miliţie îl recunoscuse pe unul dintre bandiţi ca fiind un dezertor din vechea lui unitate, alţii spuneau că unul dintre bandiţi îl recunoscuse pe sergent ca un fost subordonat al său, al banditului, în aceeaşi treabă banditească. Oricum, în a patra dimineaţă, cu toţii, capturatori şi prizonieri, se reîntoarseră la Jefferson în grup, unii spuneau că făcând-o ca aliaţi în căutare de băutură, alţii spuneau că cei care-i capturaseră îşi aduceau prăzile îndărăt la aşezare ca să se răzbune pentru că fuseseră expulzaţi de acolo. Din cauză că erau vremurile frontierei, ale pionierilor, când libertatea şi independenţa personală constituiau aproape o condiţie fizică, aşa cum ar fi incendiile sau inundaţiile, şi nicio comunitate nu se amesteca în moralitatea cuiva atâta vreme cât elementele amorale acţionau undeva în altă parte, astfel că Jefferson, nefiind nici pe Calea spre Natchez şi nici pe Râu, ci fiind plasat undeva la mijloc, fireşte că nu dorea să participe la viaţa interlopă nici a unuia nici a altuia;

 

Dar acum obţinuseră o participare, luaţi cum s-ar spune prin surprindere, pe neaşteptate, fără avertismente să se pregătească sau să se protejeze. Îi închiseră pe bandiţi în închisoarea făcută din buşteni şi glod întărit, care până atunci nu avusese deloc încuietoare întrucât până la acel moment toţi clienţii ei fuseseră amatori – bătăuşi locali şi beţivi şi sclavi fugiţi – pentru care ajunsese o singură bârnă grea pusă pe dinafara uşii ca la un coşar. Dar acum aveau aici ceea ce ar fi putut fi patru – trei – Dillingeri sau Jesse James-i ai acelor vremuri, cu preţ pe capetele lor. Astfel că încuiară închisoarea; sfredeliră o gaură prin uşă şi o alta prin uşor şi petrecură un lanţ greu prin aceste găuri şi trimiseră un mesager în grabă dincolo până la prăvălia oficiului poştal să aducă străvechiul lacăt din Carolina de la ultima geantă de poştă de la Nashville – monstrul acela de fier cântărind aproape cincisprezece pfunzi, cu o cheie aproape la fel de lungă ca o baionetă, nu doar singurul lacăt în acea parte a ţării, ci şi cel mai vechi lacăt în acea regiune a Statelor Unite, adus aici de unul dintre cei trei bărbaţi care erau ceea ce avea să reprezinte pionierii şi coloniştii de o vârstă ai Ţinutului Yoknapatawpha, lăsând în acest ţinut cele mai vechi trei nume – Alexander Holston, care venise pe jumătate ca valet şi pe jumătate ca paznic şi apărător al Doctorului Samuel Habersham, şi pe jumătate doică şi jumătate preceptor al băiatului fără mamă, acum în etate de opt ani, ai doctorului, ei trei străbătând călare întregul Tennessee dinspre Trecătoarea Cumberland laolaltă cu Louis Grenier, un hughenot, fiu mai tânăr de emigranţi, care adusese primii sclavi în ţinut şi căruia i se acordase primul titlu de proprietate şi astfel devenise primul plantator de bumbac; în vreme ce doctorul Habersham, cu geanta lui uzată, neagră, cu pilule şi cuţite, şi cu paznicul său cafeniu şi taciturn şi cu băiatul lui pe jumătate orfan deveni aşezarea colonială însăşi (o vreme, înainte de a-şi avea nume, aşezarea era cunoscută ca fiind La Doctorul Habersham, apoi La Habersham, apoi pur şi simplu Habersham; o sută de ani mai târziu, în cursul unei schisme între două cluburi de doamne cu privire la denumirea străzilor pentru a se putea organiza serviciul poştal liber, se pornise o mişcare, la început pentru a-i schimba numele îndărăt în Habersham; pe urmă, aceasta dând greş, să se împartă oraşul în două şi să se numească una dintre jumătăţi Habersham după vechiul pionier, doctor şi fondator) – prieten al bătrânului Issetibbeha, şeful Chickasaw (băiatul fără mamă al lui Habersham, acum un bărbat de douăzeci şi cinci de ani, se căsătorise cu una dintre nepoatele lui Issetibbeha şi în anii treizeci emigrase în Oklahoma împreună cu oamenii deposedaţi de pământuri din neamul soţiei sale), la început agent neoficial, apoi oficial al Agenţiei Chickasaw până când demisionase printr-o scrisoare de denunţ mânios adresată însuşi Preşedintelui Statelor Unite; şi – acum când pupilul şi discipolul său devenise un om în toată firea – Alexander Holston devenise primul cârciumar al aşezării, înfiinţând taverna cunoscută încă drept Casa Holston, ai cărei pereţi de buşteni şi ale cărei duşumele de scânduri şi încheieturi întărite cu mâna cu mortar mai sunt îngropate undeva sub moderna sticlă presată şi lacurile acoperind cărămizile şi tuburile de neon. Lacătul era al lui;

 

Cincisprezece pfunzi de fier inutil cărate cale de o mie de mile printr-un deşert de râpe şi mlaştini, de inundaţii şi secetă şi de animale sălbatice şi indieni sălbatici şi albi şi mai sălbatici, deplasându-se aceşti cincisprezece pfunzi care mai bine ar fi fost lăsaţi pentru hrană sau seminţe pentru plante şi hrană sau chiar praf de puşcă cu care să se poată organiza apărarea, pentru a deveni un punct fix, un fel de jalon în evoluţia locului, în barul unei taverne din sălbăticie, încuind şi asigurând chiar nimic, pentru că nu era nimic dincolo de barele şi obloanele grele care să aibă nevoie să fie mai departe încuiat şi asigurat; nici măcar o greutate care să ţină hârtiile în ordine pentru că singurele hârtii de la Casa Holston erau