şuviţele răsucite ţinute într-un vechi corn de praf de puşcă de deasupra căminului şi cu care să se aprindă tutunul; totdeauna puţin cam în drum, întrucât trebuia mereu să fie mutat: de la bar la etajeră, la consolă şi apoi îndărăt la bar până când la urmă s-au gândit să-l pună la servieta bilunară de poştă; acum familiar, cunoscut, în momentul acela cel mai vechi obiect rămas neschimbat în aşezare, mai bătrân decât oamenii, întrucât Issetibbeha şi doctorul Habersham muriseră, şi Alexander Holston era un bătrân înţepenit de artrită, şi Louis Grenier îşi avea o aşezare proprie pe vastele sale plantaţii, jumătate din care nici măcar nu era în Ţinutul Yoknapatawpha şi cei din aşezarea propriu-zisă îl mai vedeau rareori; mai bătrân decât oraşul, întrucât erau acum în el nume noi chiar dacă mai curgea în venele lor sângele cel vechi şi bătrân – Sartoris şi Stevens, Compson şi MacCaslin şi Sutpen şi Coldfield – şi acum nu mai împuşcai ursul sau căprioara sau curcanul sălbatic pur şi simplu stând o vreme în uşa bucătăriei, ca să nu mai vorbim şi de geanta cu poşta – scrisori şi chiar ziare – care venea de la Nashville o dată la fiecare două săptămâni cu un mesager special care nu făcea nimic altceva şi primea pentru asta un salariu de la Guvernul Federal; şi aceasta a fost a doua fază a transsubstanţierii lacătului monstruos din Carolina în tribunalul districtului Yoknapatawpha;

 

Poşta nu ajungea totdeauna la aşezare la fiecare două săptămâni, nici măcar în fiecare lună. Dar mai devreme sau mai târziu ajungea, şi toată lumea ştia că avea să ajungă, pentru că ea – geanta asta din piele tăbăcită de vacă, nici măcar de ajuns de mare ca să conţină un schimb complet de haine, cuprinzând trei sau patru scrisori şi pe jumătate mai puţine ziare prost tipărite de câte unul sau două fascicole, deja cu trei sau patru luni depăşite ca dată şi de obicei pe jumătate şi uneori cu totul dezinformate sau incorecte, şi cu asta ar fi trebuit să se înceapă aprecierea lor – era Statele Unite, puterea şi voinţa de libertate, nerecunoscând supunere faţă de nicio creatură omenească, aducând până şi în acea tăcută sălbăticie aproape lipsită de drumuri şi cărări vocea subţire, peremptorie, a naţiunii care-şi smulsese libertatea de la unul dintre cele mai puternice popoare ale pământului şi şi-o apărase cu succes în decursul aceleiaşi vieţi de om; atât de peremptorie şi de audibilă încât omul care ducea geanta aceasta de poştă pe calul lui în galop nici măcar nu avea arme asupra lui în afară de un corn de tablă, străbătând lună după lună, zgomotos, ostentativ, aproape dispreţuitor, o regiune în care se găseau oameni gata să omoare un călător numai pentru cizmele din picioarele lui şi să-l spintece ca pe un urs sau cerb sau peşte şi să umple cavitatea cu pietre şi să scufunde apoi dovada faptei lor în apa cea mai apropiată; nici măcar consimţind să treacă tăcut prin locuri în care alţi oameni, chiar înarmaţi şi în grupuri, încercau să se mişte în taină sau cel puţin fără zarvă, ci în schimb anunţându-şi singuratica sosire cât de departe răzbătea sunetul cornului pe care-l purta cu sine. Astfel că nu a trecut mult până când lacătul lui Alexander Holston a fost mutat la geanta de poştă. Nu că geanta ar fi avut nevoie de vreunul, din moment ce venea deja cale de trei sute de mile de la Nashville fără lacăt. (Se proiectase la început ca lacătul să rămână tot timpul la geantă, adică nu numai cât geanta ar fi rămas în aşezare, dar şi atunci când ar fi fost pe cal între Nashville şi aşezare. Călăreţul refuzase la modul cel mai succint, în trei cuvinte dintre care numai unul ar fi putut fi tipărit. Motivul său era greutatea lacătului. Ei i-au atras atenţia că un asemenea argument nu rezista, întrucât nu numai – călăreţul era un omuleţ firav, irascibil, cântărind mai puţin de o sută de pfunzi – că acei cincisprezece pfunzi ai lacătului tot n-ar fi reuşit nici măcar atunci să-i aducă greutatea proprie la cea a unui bărbat normal adult, dar şi că greutatea adăugată a lacătului avea doar să împlinească greutatea pistoalelor pe care patronul lui, Guvernul Statelor Unite, credea că le ducea cu el şi chiar îl plătea pentru a o face, răspunsul călăreţului la aceasta fiind de asemenea succint, chiar dacă nu tot atât de plauzibil: că lacătul cântărea cincisprezece pfunzi fie la uşa din spate a prăvăliei din aşezare, fie la aceea a oficiului poştal din Nashville. Dar întrucât Nashville şi aşezarea se aflau la trei sute de mile distanţă, la vremea când calul l-ar fi transportat de la una la cealaltă, lacătul ar fi cântărit cincisprezece pfunzi pe milă înmulţit cu trei sute de mile, adică patruzeci şi cinci de sute de pfunzi. Ceea ce era evident o prostie, o imposibilitate fizică atât în ce privea lacătul, cât şi calul. Dar fără îndoială cincisprezece pfunzi înmulţit cu trei sute de mile însemna patruzeci şi cinci de sute de ceva, fie pfunzi, fie mile – mai ales că, în timp ce ei încercau încă să desluşească această socoteală, călăreţul repetase primele sale trei succinte – două de netipărit sau repetat – cuvinte.) Astfel că mai puţin decât oricând geanta asta ar mai fi avut nevoie de un lacăt în camera din spate a oficiului poştal, înconjurată şi închisă acum iarăşi de civilizaţie, unde însăşi condiţia ei intactă, însăşi prezenţa ei necesară pentru a primi un lacăt, dovedea lipsa acestei nevoi în timpul celor trei sute de mile pe Calea bântuită de jafuri şi tâlhării; având nevoie de vreun lacăt la fel de puţin cât era de fapt făcută ca să primească un asemenea lacăt, întrucât fusese necesar să se taie pielea cu un cuţit pe sub fiecare dintre clapele închizătorii şi să se introducă falca de fier a lacătului prin cele două tăieturi şi să-l închidă apoi, astfel că orice altă mână cu un cuţit similar