ar fi putut tăia toată încuietoarea asta de la geantă la fel de uşor cum se şi pusese. Astfel că bătrânul lacăt nu era nici măcar un simbol al siguranţei; era un gest de salut, al oamenilor liberi către oameni liberi, al civilizaţiei către civilizaţie peste nu doar trei sute de mile de pustietate până la Nashville, ci şi peste cele cincisprezece sute de mile până la Washington: al respectului fără servilism, al ataşamentului fără înjosire faţă de guvernul pe care şi ei contribuiseră să-l creeze şi îl acceptaseră cu mândrie dar încă în calitatea lor de oameni liberi, încă liberi să se distanţeze de el în orice moment dacă ei doi nu s-ar mai fi găsit compatibili, bătrânul lacăt întâlnind geanta de fiecare dată la sosirea ei, ca s-o închidă într-un simbolism de fier, inviolabil, în vreme ce bătrânul Alec Holston, celibatar fără copii, devenea puţin mai bătrân şi mai cărunt, puţin mai artritic în trup dar şi în temperament, puţin mai ţeapăn şi mai rigid în oase dar şi în mândrie, întrucât lacătul mai era şi acum al lui, el îl împrumutase doar, şi astfel, într-un sens, el era în aşezare bunicul inviolabilităţii nu numai a poştei guvernamentale, ci şi a unui guvern liber al unor oameni liberi, atâta vreme cât guvernul îşi aducea aminte să-i lase pe oameni să trăiască liberi, nu sub el, ci alături de el;

 

Acesta era lacătul; îl puseră la închisoarea oraşului. O făcură repede, nici măcar aşteptând ca un mesager să se fi putut întoarce de la Casa Holston cu încuviinţarea bătrânului Alec de a-l scoate de la geanta de poştă sau de a-l folosi în noile scopuri. Nu că ar fi obiectat în principiu sau ar fi refuzat să-şi dea încuviinţarea decât din instinct; adică el ar fi fost primul care să sugereze ideea cu lacătul dacă ar fi ştiut la timp sau s-ar fi gândit primul la asta, dar ar fi refuzat-o imediat dacă s-ar fi gândit că se punea la cale aşa ceva fără a fi fost consultat. Ceea ce ştia toată lumea în aşezare, deşi nu acesta ar fi fost câtuşi de puţin motivul pentru care nu-l aşteptaseră pe mesager. De fapt, nu fusese trimis niciun mesager la bătrânul Alee; nu mai avuseseră timp să trimită un mesager, cu atât mai puţin să aştepte până avea să se întoarcă acesta; nu voiau lacătul ca să-i ţină pe bandiţi în închisoare, întrucât (cum s-a dovedit mai târziu) bătrânul lacăt n-ar fi fost în mai mare măsură un obstacol pentru bandiţi să iasă decât ar fi fost obişnuita bârnă de lemn; n-aveau nevoie de lacăt ca să protejeze aşezarea de bandiţi, ci ca să-i protejeze pe bandiţi de aşezare. Pentru că prizonierii de-abia ajunseseră la aşezare când se descoperi că exista o facţiune ce urmărea să-i linşeze imediat, pe nepusă masă, fără preliminarii – o bandă mică dar hotărâtă, care încerca să-i smulgă pe prizonieri din mâinile celor care-i capturaseră în vreme ce miliţia mai încerca încă să găsească pe cineva căruia să-i predea aceşti prizonieri, şi ar fi reuşit dacă n-ar fi fost un bărbat numit Compson, venit în aşezare cu câţiva ani înainte cu un cal de curse pe care-l dăduse lui Ikkemotubbe, succesorul lui Issetibbeha ca şef al tribului, în schimbul unei mile pătrate din ceea ce avea să fie cel mai preţios pământ din viitorul oraş Jefferson, care, spune legenda, a scos un pistol şi i-a ţinut la respect pe cei ce voiau să răpească prizonierii ca să-i linşeze până când bandiţii au putut fi duşi la închisoare şi găurile fuseseră sfredelite şi fusese trimis cineva să aducă lacătul bătrânului Alee. Pentru că erau într-adevăr nume noi şi chipuri noi acum în aşezare – chipuri atât de noi, încât să nu mai aibă (pentru vechii locuitori) niciun fel de antecedente identificabile altele decât calitatea de mamifere, nici vreun trecut altul decât pur şi simplu anii care-i însemnaseră; şi nume atât de noi, încât să nu mai aibă antecedente indentificabile (sau putând fi descoperite), sau măcar vreun trecut, ca şi cum ar fi fost inventaţi ieri, aici părerile fiind iarăşi împărţite: în sensul că erau mai mulţi oameni în aşezare în ziua aceea decât sergentul de miliţie pe care vreunul sau altul dintre bandiţi să-l poată recunoaşte;

 

Astfel Compson încuia închisoarea şi un curier cu cei mai buni doi cai din aşezare – unul pe care să-l călărească şi unul pe care să-l conducă – străbătu pădurile spre Calea Natchez pentru a parcurge călare cele vreo sută de mile până acolo anunţând capturarea şi cerând autorizaţia pentru a încasa recompensa pusă pe prinderea bandiţilor; şi în seara aceea în bucătăria Casei Holston avu loc prima reuniune municipală a aşezării, prototip nu numai al consiliului orăşenesc după ce aşezarea avea să devină oraş, ci şi al Camerei de Comerţ când avea să se proclame municipiu, prezidând Compson, nu bătrânul Alee, care era foarte bătrân acum, posomorât, taciturn, aşezat chiar în nopţile fierbinţi de iulie în faţa focului aprins în căminul său uriaş, chiar cu spatele întors spre masă (nu-l interesau discuţiile; prizonierii erau deja ai lui din moment ce lacătul lui îi ţinea acolo; orice ar fi hotărât conferinţa ar fi trebuit să-i fie supus lui pentru ratificare oricum înainte ca cineva să se fi putut atinge de lacăt ca să-l deschidă), în jurul căreia strămoşii părinţilor oraşului Jefferson se aşezaseră în ceea ce era aproape un consiliu de război, discutând nu numai încasarea recompensei, ci şi păstrarea şi apărarea ei. Pentru că erau acum două facţiuni ale opoziţiei: nu numai grupul care dorea linşarea, ci şi banda de miliţie care pretindea că, în calitatea lor de obiecte preţioase, deţinuţii le aparţineau celor care-i capturaseră iniţial; că ei – miliţia – nu cedaseră decât custodia prizonierilor, dar nu renunţaseră la nimic din recompensa lor: în perspectiva căreia banda de miliţieni obţinuse încă o cantitate de whisky de la magazinul cu poşta şi aprinsese un foc imens în faţa închisorii, în jurul căruia ei şi adepţii linşajului se aliaseră acum într-o