conferinţă sau consfătuire proprie. Sau aşa credeau ei. Pentru că adevărul era că acum Compson, în numele unei crize ameninţând pacea şi bunăstarea publică, formulase o cerere oficială la farmacia profesională a doctorului Peabody, succesorul bătrânului doctor Habersham, şi ei trei – Compson, Peabody şi cel cu magazinul şi cu poşta (numele lui era Ratcliffe; o sută de ani mai târziu numele avea să mai existe încă în acest ţinut, dar la vremea aceea trecuse prin doi moştenitori care, în transmiterea cuvintelor, se dispensaseră de ochi, folosind doar urechea, astfel că la vremea aceea, când cel de-al patrulea fusese pur şi simplu constrâns de necesitate de a învăţa să-l scrie iarăşi, numele îşi pierduse „c”-ul şi „fe”-ul final) adăugaseră opiu la un butoiaş de whisky şi-l trimiseseră ca pe un dar al aşezării pentru uimitul sergent de miliţie, şi se reîntorseseră în bucătăria de la Casa Holston să aştepte până ce avea să se stingă complet vacarmul; pe urmă cei din partidul legii şi ordinii executaseră o ieşire rapidă şi strânseseră întreaga opoziţie căzută în inconştienţă, pe linşatori şi pe capturatori, şi-i aruncaseră pe toţi în închisoare cu prizonierii şi încuiaseră iarăşi uşa şi se duseseră acasă la culcare – până a doua zi dimineaţa, când primii sosiţi fuseseră confruntaţi cu o scenă asemănătoare cu cea a unor decoruri de teatru în aer liber: şi astfel a luat naştere legenda cu nebunii de fraţii Harpe: un lucru nu numai fantastic ci şi incomprehensibil, nu numai ciudat ci şi puţin înfricoşător (deşi cel puţin a fost nesângeros, ceea ce nu l-ar fi mulţumit pe niciunul dintre fraţii Harpe): nu numai lacătul dispărut de la uşa închisorii şi nici măcar doar uşa dispărută din închisoare, ci întregul perete dispărut, buştenii potriviţi cu securea şi îmbinaţi cu noroi şi mortar fiind dezmembraţi frumos şi liniştit pe întuneric şi rânduiţi la fel de frumos într-o parte, lăsând închisoarea deschisă în faţa lumii ca o scenă pe care insurgenţii mai zăceau încă risipiţi în variate poziţii, cufundaţi într-un somn greu ca de moarte, şi întreaga aşezare se adunase acum să se uite cum Compson încerca să-l trezească, lovindu-l cu piciorul, cel puţin pe unul dintre ei, până când unul dintre sclavii lui Holston – soţul bucătăresei, care era chelner şi valet şi grăjdar – veni în fugă prin mijlocul mulţimii strigând, „Un’i lacătu’! Un’i lacătu’! Şefu’ bătrân zice că un’i lacătu’”.

 

Dispăruse (ca şi trei cai aparţinând unui număr de trei membri ai grupului care cerea linşajul). N-au reuşit să găsească nici măcar uşa cea grea şi lanţul, şi la început aproape că au fost tentaţi să creadă că bandiţii trebuiseră să ia şi uşa pentru ca să poată fura lanţul şi lacătul, de-abia oprindu-se de la marginea unei atât de absurde acuzaţii la adresa raţionalităţii. Însă lacătul dispăruse; şi nici nu trebui mult ca cei din aşezare să îşi dea seama că nu bandiţii evadaţi şi recompensa compromisă, ci lacătul, şi nu pur şi simplu o situaţie complicată le era acum în faţă, ci o problemă care-i ameninţa, sclavul plecând îndărăt la Casa Holston, alergând cât îl ţineau picioarele şi apoi reapărând, alergând la fel de repede, aproape înainte ca uşa, pereţii, să fi avut timp să-l ascundă, să-l înghită şi apoi să-l arunce iarăşi afară, trecând ca săgeata prin mulţime şi până la Compson însuşi de data aceasta, spunând, „Şefu’ bătrân zice să aduci lacătu’” – nu să trimită lacătul, ci să aducă lacătul. Aşa că acum Compson şi locotenenţii săi (şi aici este punctul în care călăreţul de poştă începuse să apară, sau mai degrabă să iasă la suprafaţă – acel omuleţ fragil fără vârstă, fără păr şi fără dinţi, care părea prea firav chiar să se şi apropie de un cal, cu atât mai puţin să călărească şase sute de mile la fiecare două săptămâni, şi care totuşi făcea aşa ceva, şi nu numai aşa ceva, dar mai avea şi suflu de ajuns nu numai ca să-i anunţe şi să-i preceadă, ci chiar să-i şi urmeze trecerea cu muzica triumfală şi dispreţuitoare a cornului său; un dispreţ faţă de posibilii – probabilii – spoliatori întrecut poate doar de dispreţul pentru nimicurile oficiale de care el ar fi putut fi spoliat, şi care era de acord să rămână în limitele unui comportament civilizat doar atâta vreme cât aceşti spoliatori ar fi avut bunul gust să se reţină de la a-l ataca) se prezentară în bucătăria unde bătrânul Alec era încă aşezat în faţa focului aprins, cu spatele încă la cameră, şi neîntorcându-se cu faţa nici de data aceasta. Şi aceasta a fost totul. El a ordonat restituirea imediată a lacătului său. Nu era nici măcar un ultimatum, era o simplă instrucţiune, un ordin, ceva impersonal, călăreţul de poştă acum la marginea grupului, nespunând nimic şi nelăsând să-i scape nimic, asemenea unei păsări lipsite de greutate, uscate sau fosilizate, nu un vultur, desigur, nici măcar un şoim, dar să spunem un pui de pterodactil încremenit, abia ieşit din ou cu zece ere glaciare în urmă şi atât de bătrân în simpla lui copilărie, încât să fie uzatul şi obositul strămoş al întregii vieţi de după el. I-au spus bătrânului Alec că singurul motiv pentru care putea lipsi lacătul era că bandiţii nu avuseseră timp sau nu fuseseră în stare să-l taie din uşă şi că nici chiar trei nebuni fugind pe cai furaţi nu ar fi putut duce cu ei foarte departe o uşă de stejar de şase picioare şi că un grup de tineri indieni ai lui Ikkemotubbe urmăreau acum caii spre vest către Râu şi că fără îndoială lacătul avea să fie găsit în orice clipă, poate chiar sub primul tufiş, la marginea aşezării; ştiind cu toţii mai bine, ştiind că nu exista nicio limită a domeniului fantasticului şi a înfricoşătorului şi a bizarului de care sunt capabili oamenii care deja, pentru a scăpa doar dintr-o închisoare din buşteni, îi demolaseră în linişte un perete întreg şi îi aranjaseră buştenii frumos la marginea drumului, unul câte unul, şi că nici ei şi