Şi nici nu-l mai văzură; restul acelei după-amiezi şi toată ziua următoare apoi, în timp ce bătrânul Alec îşi fuma pipa în faţa buşteanului mocnind în cămin, mai vârstnicii intimidaţi şi furioşi din aşezare îl vânară peste tot, cu (acum: a doua zi după-amiaza) indienii Chickasaw ai lui Ikkemotubbe ajutând şi ei, sau oricum prezenţi acolo, privind; sălbaticii, copii neîmblânziţi şi oricând expuşi izgonirii de pe pământurile lor pândind şi mai lacomi şi mai neajutoraţi pantalonii de doc şi salopetele albilor şi pălăriile de fetru sau de pai purtate de ei, ridicându-se în picioare sau chircindu-se sau urmărindu-i, serioşi, atenţi şi plini de interes, în vreme ce albii transpirau şi înjurau prin tufişurile de la marginea aşezărilor nu prea bine lucrate; şi toată vremea călăreţul, Pettigrew, ubicuu, pretutindeni atent, nu ajutând la căutat el însuşi şi niciodată în calea nimănui, dar tot timpul prezent, cu faţa de nepătruns, întunecată, fără să-i scape nimic; până când, la urmă, către apusul soarelui, Compson ieşi cu trosnete sălbatice din ultimul tufiş de mărăcini şi-şi şterse sudoarea de pe faţă cu un gest deplin al braţului care ar fost de ajuns ca să repudieze un tron, şi spusei: „Foarte bine, dracu’ să-i ia, o să-i plătim lacătu’”. Pentru că se gândiseră deja la această ultimă mişcare de sacrificiu; îşi dăduseră deja seama cât era de serioasă din însuşi faptul că Peabody încercase să facă în legătură cu ea o glumă pe care cu toţii ştiau că nici chiar Peabody nu o socotea amuzantă:

„Da – şi încă repede, înainte ca el să aibă timp să se sfătuiască cu Pettigrew şi să-i socotească preţul pe pfund.”

„Pe pfund?” spuse Compson.

„Pettigrew a cântărit-o după cele trei sute de mile de la Nashville. Bătrânul Alec ar putea să înceapă din Carolina. Asta înseamnă cincisprezece mii de pfunzi.”

„A”, spuse Compson. Aşa că-şi chemă oamenii suflând într-un corn de vânătoare de vulpi pe care unul dintre indieni îl avea agăţat de o sfoară în jurul gâtului, deşi chiar şi atunci mai făcură o pauză pentru o ultimă rapidă consfătuire; şi din nou Peabody fu cel care-i opri.

„Cine are să-l plătească?” spuse el. „E exact în firea lui să vrea un dolar pe pfund, chiar dacă după socoteala lui Pettigrew ar fi ca şi când ar fi găsit banii ăştia în cenuşa din propriul lui cămin.” Ei – Compson în orice caz – se gândiseră probabil de acum la asta; că, la fel de mult ca şi din cauza prezenţei acolo a lui Pettigrew, acesta era probabil motivul pentru care doctorul se străduia să-i trimită în faţa bătrânului Alec cu oferta cât mai repede, astfel ca nimeni să nu mai aibă apoi cum să-şi renege cuvântul sau să revoce condiţiile. Însă Peabody pusese acum problema. Compson privi în jur, asudând, furios şi mohorât.

„Asta înseamnă că probabil Peabody are să plătească un dolar”, spuse el. „Cine-i plăteşte pe ăilalţi paisprezece? Eu?” Atunci Ratcliffe, negustorul, proprietarul magazinului, soluţionă problema – o soluţie atât de simplă, atât de deschisă, privită retroactiv, încât nici măcar nu se mai mirară de ce nimeni nu se gândise la ea înainte; care nu numai că rezolva problema, ci o şi anula; şi nu numai pe aceasta, dar toate problemele, de acum şi până în veşnicie, deschizând viziunii lor, ca prin sfâşierea unui văl, ca printr-o profeţie glorioasă, acea panoramă vastă, splendidă, nelimitată a Americii: acea ţară a posibilităţilor fără margini, acel adăpost, creat nu de către oameni şi nici al oamenilor, ci pentru oameni, aşa cum fusese mana cerească de odinioară, fără să i se ceară ceva în schimb omului decât s-o mestece şi s-o înghită, întrucât din Atotbunătatea ei fără seamăn ea avea să creeze să producă să sprijine şi să perpetueze o stirpe de truditori menită singurului ţel de a culege mana şi de a şi-o pune în mâna lui destinsă sau chiar între fălcile lui – nemărginită, vastă, fără începuturi sau sfârşit, nici măcar o artă sau o meserie ci o binefacere, aşa cum sunt lumina de soare şi ploaia şi aerul, inalienabilă şi neschimbătoare.

„O trecem în Carte”, spuse Ratcliffe – Cartea; nu un registru, ci registrul, întrucât era probabil singurul lucru de felul lui între Nashville şi Natchez, în afară de cazul că s-ar mai fi întâmplat să mai fie unul la fel la câteva mile mai la sud, la prima Agenţie Choctaw la Yalo Busha – un caiet liniat, cu coperţi de hârtie, aşa cum ar fi putut ieşi dintr-o sală de clasă, în care creştea, Statele Unite figurând ca debitor, în numele Mohatahei (mama tribului Chickasaw, mama lui Ikkemotubbe şi sora bătrânului Issetibbeha, care – ştia să-şi scrie numele, sau oricum să facă ceva cu un toc sau un creion asupra căruia se căzuse de acord că ar fi o semnătură valabilă, sau cel puţin era acceptată ca atare – semnase toate actele de transmitere a proprietăţii atunci când regatul fiului ei trecuse în posesia albilor, regularizând procedura oricum în mod legal) lista lungă şi obositoare de stambe şi praf de puşcă, whisky şi sare şi tutun de prizat şi pantaloni de doc şi zaharicale tari ca nişte oase scoase din etajerele lui Ratcliffe de descendenţii ei şi supuşii ei şi sclavii ei negri. Asta era tot ce ar fi avut de făcut aşezarea: să adauge lacătul la listă, la cont. N-ar mai fi avut importanţă nici măcar la ce preţ l-ar fi trecut acolo. L-ar fi putut înregistra la scara lui Pettigrew de cincisprezece pfunzi înmulţiţi cu distanţa nu numai până în Carolina ci şi chiar până la Washington, şi probabil că nimeni nici n-ar fi băgat de seamă; ar fi putut trece în contul debitor al Statelor Unite valoarea de şaptesprezece mii cinci sute de dolari pentru nişte dulciuri fosilizate şi indestructibile, şi nimeni n-ar fi citit vreodată o asemenea rubrică de cont. Aşa că se rezolvase, se executase, se terminase, se pusese capăt. Nici măcar nu mai aveau de ce să mai discute problema. Nici măcar nu aveau să se mai