gândească la chestiunea asta, decât poate din când în când să se mire (probabil puţin la modul unor speculaţii oţioase) de propriul lor spirit de moderaţie, întrucât ei nu doreau nimic altceva – în niciun caz să evite vreun blam îndreptăţit – decât o cinstită şi corectă rezolvare a lacătului. Se întoarseră iar la bătrânul Alee, aşezat cu pipa în faţa căminului unde mocnea focul. Numai că îl supraapreciaseră; el nu voia deloc bani, îşi voia lacătul. La care puţinul care mai rămăsese din răbdarea lui Compson pieri şi el.

„Lacătul dumitale s-a dus”, îi spuse aspru bătrânului Alee. „Ai să iei cincisprezece dolari pentru el”, spuse cu vocea care începuse să i se piardă, căci chiar în mânia lui îşi putea da seama de un impas atunci când îl vedea. Cu toate acestea, furia, neputinţa, sudoarea, acel prea mult – din ce-o fi fost – îi siliră glasul spre încă un cuvânt: „Sau…” înainte de a se opri de tot şi a-l lăsa pe Peabody să umple golul.

„Sau altminteri?” spuse Peabody, şi nu către bătrânul Alee, ci către Compson. „Sau altminteri ce?” Atunci Ratcliffe salvă şi situaţia asta.

„Staţi”, spuse el. „Unchiul Alec are să ia cincizeci de dolari pe lacătul lui. O garanţie de cincizeci de dolari. Are să ne dea numele lăcătuşului de acolo din Ca’lina, care i l-a făcut la început, şi noi trimitem şi comandăm unul nou. Cu dus şi întors are să coste totul cam cincizeci de dolari. Îi dăm cei cincizeci de dolari Unchiului Alec să-i ţină ca o garanţie. Pe urmă, când vine lacătul cel nou, el ne dă înapoi banii. E bine, Unchiule Alec?” Şi asta ar fi putut fi totul. Şi probabil că ar fi şi fost, dacă n-ar fi fost Pettigrew. Nu era faptul că l-ar fi uitat, nici chiar că l-ar fi asimilat. Îl pecetluiseră pur şi simplu – îl eliminaseră ca printr-un medicament (aşa credeau ei) – în criza lor civică, aşa cum stridia disperată şi lipsită de apărare îşi imobilizează atomul de pietricică pe care nu-l poate ejecta. Nimeni nu-l văzuse mişcându-se şi totuşi el era acum în mijlocul lor acolo unde Compson şi Ratcliffe şi Peabody îl înfruntau pe bătrânul Alec în scaunul său. Ai fi putut spune că se infiltrase acolo, dacă n-ar fi fost acea calitate a lui, acea duritate de diamant, care putea (în momentele de criză) să devină invizibilă, dar niciodată nesubstanţială şi niciodată pe lumea aceasta fluidă; vorbi cu vocea blândă, rezonabilă şi impersonală, apoi rămase locului acolo ca să se uite ceilalţi la el, firav şi mic precum un copil, impenetrabil ca un diamant şi impunător şi evident prin semnificaţie, aducând în acea cameră din ţinuturile împădurite la o mie de mile în adâncimea sălbăticiilor fără drumuri întreaga vastă, incalculabilă greutate a federalităţii, nu doar reprezentând guvernul, nefiind nici măcar el însuşi doar guvernul; pentru momentul acela el era Statele Unite.

„Unchiul Alec nu a pierdut niciun lacăt”, spuse el. „Ăla care l-a pierdut a fost Unchiul Sam.”

După o clipă cineva spuse, „Ce?”

„Ăsta e adevărul”, spuse Pettigrew. „Cine a pus lacătul pe geanta aia de poştă fie că a făcut un dar voluntar Statelor Unite, şi aceeaşi lege acoperă cazul guvernului Statelor Unite care îi acoperă şi pe copiii minori; poţi să le dai ceva, dar nu poţi să li-l iei înapoi, fie că el sau ei au făcut altceva.”

Se uitau la el. Iarăşi după o vreme cineva spuse ceva; era Ratcliffe. „Altceva ce?” spuse Ratcliffe. Pettigrew răspunse, încă blând, impersonal, fără căldură şi la obiect: „A săvârşit o violare a unui act al Congresului, special alcătuit şi promulgat pentru cazurile de deteriorare a proprietăţii guvernului, pedeapsa fiind cinci mii de dolari sau nu mai puţin de un an într-o închisoare federală sau amândouă. Pentru oricine taie două tăieturi în geantă ca să pună acolo lacătul, un act al Congresului special alcătuit şi promulgat pentru dăunarea sau distrugerea proprietăţii guvernului, pedeapsa de zece mii de dolari sau nu mai puţin de cinci ani într-o închisoare federală sau amândouă.” Nu se clintise nici măcar atunci încă; îi adresa pur şi simplu cuvântul bătrânului Alee: „Presupun că ai să-ţi iei masa de seară aici ca de obicei mai devreme sau mai târziu sau mai mult sau mai puţin.”

„Stai”, spuse Ratcliffe. Se întoarse către Compson. „E adevărat?”

„Ce dracului mai contează dacă e adevărat sau nu?” spuse Compson. „Ce crezi tu că are să facă ăsta cum ajunge la Nashville?” Spuse cu violenţă către Pettigrew: „Trebuia să fi plecat la Nashville ieri. De ce-ai mai tândălit pe-aici?”

„N-am pentru ce să mă duc la Nashville”, spuse Pettigrew. „Nu mai aveţi nevoie de nicio poştă. Nu mai aveţi cu ce s-o încuiaţi.”

„Bine, nu mai avem nevoie”, spuse Ratcliffe. „Aşa că să le lăsăm pe Statele Unite să-şi caute lacătul Statelor Unite.” De data asta Pettigrew nu se mai uita la nimeni. Nici măcar nu mai vorbea cu cineva, aşa cum n-o făcuse nici bătrânul Alec atunci când decretase restituirea lacătului său.

„Act al Congresului alcătuit şi promulgat pentru cazul de deplasare neautorizată şi pentru folosirea sau folosirea arbitrară sau criminală sau abuzul sau pierderea proprietăţii guvernului, pedeapsa reprezentând valoarea obiectului plus cinci sute până la zece mii de dolari sau treizeci de zile până la douăzeci de ani într-o închisoare federală sau amândouă. Ar putea chiar să facă o lege nouă când au să citească undeva că voi aţi alocat un lacăt al departamentului poştal unui birou pentru problemele indienilor.” Acum se mişcă; acum îi vorbea iarăşi bătrânului Alee: „Eu mă duc acum afară la calul meu. Când discuţia asta se termină şi ai să te întorci la bucătărie, poţi să-l trimiţi pe negrul dumitale după mine.”

Pe urmă plecă. După o vreme Ratcliffe spuse: „Ce credeţi că urmăreşte să scoată din toată chestia? O recompensă?” Dar nu asta era; ştiau cu toţii că nu asta era.

„Scoate de pe acum ce vrea”, spuse Compson, şi înjură iar. „Să facă încurcături. Pur şi simplu să facă nişte încurcături blestemate!” Dar nici el nu avea dreptate; ştiau cu toţii şi asta,