s-a scurs, dar nu ştiu cât de mult. O fantă de lumină-şi cască ochiul şi se face ditamai flacăra prelungă. Rece, sclipitoare, albă ca o stea. O lumânare-nfiptă într-un sfeşnic aşezat pe scândurile zgâriate ale podelei. Sfeşnicul e de-argint mat, sau de cositor, sau de plumb, şi are pe el nişte simboluri sau, poate, nişte litere-ale unei limbi de mult dispărute. Flacăra nu se mişcă – e ca şi cum timpul nu s-ar mai depăna şi-ar fi rămas încurcat în el însuşi. Trei chipuri stau îndreptate către mine, în penumbră. Lady Grayer e-n stânga mea, cum ar veni, doar că-i mai tânără acum, ceva mai tânără decât mama. În partea mea dreaptă se află Jonah Grayer, doar că el e mai mare acum decât Jonah cel din grădină. Mi se par gemeni. Poartă nişte pelerine cenuşii, cu glugile pe jumătate lăsate; el are părul scurt, iar ea – lung, şi e blond-auriu acum, în loc de închis la culoare, cum era-nainte. Şi-amândoi stau îngenuncheaţi, ca şi cum ar fi-n plină rugăciune sau în meditaţie. Sunt nemişcaţi, ca nişte statui de ceară. Dacă respiră, eu nu-mi dau seama cel puţin. Al treilea chip e-al lui Nathan Bishop, faţă-n faţă cu mine. Sunt o reflecţie-n oglindă – într-un dreptunghi înalt, aşezat vertical pe podea. Port în continuare jacheta de tweed cumpărată de la Oxfam şi lavaliera la gât. Când încerc să mă mişc, nu pot. Nici un segment al corpului. Capul nu pot să mi-l întorc; mâna nu pot să mi-o ridic. Nu pot nici să vorbesc, nici măcar să clipesc. E ca şi cum aş fi paralizat de-a binelea. E-al naibii de-nfricoşător şi totuşi nu pot să gem, cum ar face oamenii-nfricoşaţi şi cu căluş la gură: Mmm…fff… Sunt aproape convins că nu se poate să mă aflu nici în rai, nici în iad; în schimb, ştiu sigur că nu mă aflu-n Rhodesia. Tata şi coliba lui au fost un fel de viziune de-a mea. Poate c-ar trebui să mă rog să fie numai Valiumul de vină că eu am asemenea viziuni, dar nu cred în Dumnezeu. Sunt într-un pod, o mansardă oarecare, dacă e să judec după cât de-nclinate sunt şi-acoperişul, şi grinzile care-l susţin. Să fie şi cei doi Grayeri prizonieri, cum sunt şi eu? Arată ca nişte pui de cuc de-ăia din Midwich.22 Da, şi unde-s Yehudi Menuhin, şi toţi ceilalţi musafiri veniţi să ia parte la soirée? Unde-i mama mea?

Flacăra, brusc, revine la viaţă; simbolurile de pe sfeşnic se schimbă, şi iar se schimbă, şi iar, de parcă sfeşnicul ar gândi-n mare viteză, iar simbolurile respective i-ar fi chiar gândurile. Jonah Grayer îşi schimbă şi el poziţia capului. Veşmintele-i fâşâie.

— Scuze din partea mamei tale, zice, atingându-şi faţa, ca şi cum ar vrea să fie sigur că i se mai potriveşte. A trebuit să plece.

Încerc să-ntreb: De ce? Unde?, numai că nimic din ce-mi trebuie ca să vorbesc – maxilare, buze, limbă – nu-mi funcţionează. De ce-ar pleca mama fără mine? Eu-cel-din-oglindă îmi întoarce privirea. Nici el nu se poate mişca, nici eu. Norah Grayer îşi îndoaie degetele, de parcă s-ar fi trezit adineauri din somn. Mi-or fi făcut vreo injecţie cu cine-ştie-ce?

— De fiecare dată când mă-ntorc în propriul meu corp, zice ea, resimt din ce-n ce mai puţin o revenire la mine însămi şi tot mai mult am senzaţia că pătrund într-o cochilie străină. Şi-anume, într-una din ce-n ce mai secătuită. Poţi să mă crezi, dacă-ţi spun c-aş vrea să mă eliberez odată, definitiv?

— Ai grijă ce-ţi doreşti, zice Jonah. Dacă i s-ar întâmpla ceva corpului în care te-ai născut, sufletul ţi s-ar dizolva ca un cub de zahăr în ceai, şi…

— Ştiu foarte bine ce s-ar întâmpla, îi întoarce vorba Norah Grayer, c-o voce mai tăioasă, de-acum, şi mai guturală. Din câte-am văzut, ne-a vizitat coafeza, deşi n-a invitat-o nimeni.

— Coafeza? Despre ce coafeză vorbeşti?, se miră Jonah.

— Musafira noastră dinainte. „Slăbiciunea“ ta. S-a ivit la o fereastră. Şi mai târziu, pe scări, lângă portretul ei, a-ncercat să-l avertizeze nu-ştiu-cum pe băiat.

— Adică imaginea ei remanentă s-a ivit la o fereastră, nu? – asta vrei să spui. Se mai întâmplă. Fata s-a dus, şi dusă rămâne. S-a dus, aşa cum se duce-un cerc de fum scos pe nas cu mulţi ani în urmă-n toiul unei furtuni, pe stânc-aia stearpă, Rockall23. Absolut inofensivă.

O molie cafenie dă târcoale flăcăruii din vârful lumânării.

— Sunt din ce-n ce mai îndrăzneţi, insistă Norah Grayer. O să vin-o vreme în care o „imagine remanentă inofensivă“, cum îi spui tu, o să reuşească să ne saboteze nouă Ziua Inaugurării.

— Dacă – şi subliniez: dacă – Teatrul Minţii, pe care-l organizăm noi aici, ar fi vreodată „sabotat“, cum zici tu, şi vreun oaspete ar izbuti să scape, i-am chema, pur şi simplu, pe prietenii noştri de la Blackwater24, care l-ar aduce înapoi. Ăsta-i şi motivul pentru care-i plătim. Şi-ncă generos.

— Îi subestimezi pe oamenii simpli, Jonah. La fel ca-ntotdeauna.

— Mă-ntreb dac-ai muri, Surioară, să spui şi tu o dată, măcar o dată: „Minunată lucrătură, lovitură de maestru – ne-ai adus pe tavă un suflet zemos, frăgezit, care să ne-achite facturile la energia vitală timp de nouă ani de-acum înainte. Bon appétit!“

— Şi coliba ta din Africa – nu puteai veni c-un miş-maş mai siropos, pe post de surogat, Frăţioare, decât dacă-l băgai şi pe Tarzan, dându-se-n leagăn pe-o liană.

— Nici nu era vorba să fie ceva real; trebuia doar s-aproximeze peisajul de Bushveld, pe care şi-l imagina personajul. Oricum, băiatul nu e-n toate minţile. Nici n-a observat măcar că nu-i mai funcţionează plămânii – şi Jonah se uită la mine de sus în jos, aşa cum face şi Gaz