Danny îl asculta fascinat, cu ochii larg deschişi. Până acum crezuse că povestea lui Barbă-Albastră era cea mai înspăimântătoare din toate timpurile, cea mai înspăimântătoare din câte pot exista pe lume, dar asta era cu mult mai rea. Pentru că era adevărată.

— Câteodată îmi zicea că ştie un om rău, pe nume Charlie Manx, şi că, dacă nu fac ce-mi zice el să fac, o să-i dea un telefon interurban lu’ Charlie Manx ăla, care o să vină imediat în maşina lui de fiţe şi o să mă ia şi o să mă ducă într-un loc unde sunt închişi copiii neascultători. Şi după aia Bunicu’ îşi vâra mâna printre picioarele mele şi începea să mă strângă. „Aşa că n-o să zici nicio vorbuliţă, Dickie-Păsărel. Că dacă zici, o să vie drăguţu’ de Charlie şi o să te ţină închis cu ăilalţi copii de i-a furat, până când o să-ţi vie vremea să te duci de pe astă lume. În iad o să te duci atunci şi o să arzi în flăcările lui. Pen’că ai ciripit. Nu contează dacă te crede cineva au ba. Pârâciunea tot pârâciune se cheamă că e.”

Şi să ştii că multă vreme eu l-am crezut pe nenorocitul ăla bătrân. Nu i-am spus nici măcar Bunei mele Albe, cea cu strălucirea, pentru că mi-era teamă să nu creadă că eu eram de vină pentru tot. Sigur că n-aş mai fi gândit aşa dacă aş fi fost niţeluş mai mare, dar eram un copilaş.

Rămase puţin pe gânduri, apoi continuă:

— Şi mai era un motiv. Ştii care?

Danny îl privi lung în ochi, cercetând atent gândurile şi imaginile din spatele frunţii bucătarului. În cele din urmă spuse:

— Voiai ca tatăl tău să primească banii. Dar nu i-a primit.

— Nu. Tata-mare Negru i-a lăsat pe toţi unui cămin pentru orfanii de culoare din Alabama. Şi sunt în stare să pun prinsoare că ştiu de ce a făcut-o. Dar n-are nicio legătură cu ce vorbim noi acum.

— Şi bunica ta aia bună n-a ştiut? N-a ghicit?

— Ştia că se întâmpla ceva, da’ eu am blocat povestea asta în mintea mea şi buni m-a lăsat în pace. Mi-a zis doar că e dispusă să mă asculte atunci când voi fi pregătit să vorbesc. Să ştii tu, Danny, atunci când a murit Andy Hallorann – de atac cerebral – eu am fost cel mai fericit băieţel de pe faţa pământului. Mama a zis să nu merg la înmormântare, să rămân cu Buni Rose – Buna mea Albă. Da’ eu voiam să merg. Îţi dai seama. Voiam să mă conving că Tata-mare Negru e mort pe bune.

Ploua în ziua aia. Toată lumea era adunată în jurul gropii. Toţi aveau umbrele negre. Şi eu mă uitam la sicriu – cu siguranţă cel mai mare şi mai frumos din prăvălia lui – şi îl vedeam cum e coborât în pământ şi mi-am adus aminte de toate dăţile când mi-a răsucit ouăle şi şi-a stins ţigările în tortul meu şi o dată de piciorul meu gol şi mi-am adus aminte cum trona el la cină ca regele ăla bătrân şi nebun al lui Shakespeare. Dar cel mai mult m-am gândit la Charlie Manx – care precis că era o invenţie de-a lui – şi m-am gândit cum Tata-mare Negru n-o să-l mai sune interurban ca să-l cheme în crucea nopţii să mă ia cu maşina lui de fiţe şi să mă ducă lângă ceilalţi copii furaţi.

Şi m-am uitat în jos peste marginea gropii. Şi tata a zis: „Lasă băiatul să vadă”, atunci când mama a vrut să mă tragă îndărăt. Şi m-am uitat la sicriul ăla din groapa plină cu apă şi i-am zis în gând: „Eşti cu doi metri mai aproape de iad, Tata-mare Negru, şi curând o să fii cu totul acolo şi sper să ţi-o frece dracul cu mâna lui de foc.”

Dick scoase din buzunarul de la pantaloni un pachet de Marlboro cu chibriturile îndesate sub celofan. Îşi puse o ţigară în gură, dar abia reuşi s-o nimerească cu flacăra de la chibrit, atât de tare îi tremurau buzele şi mâna. Danny rămase şocat să vadă lacrimi în ochii prietenului său.

Înţelegând acum încotro se îndrepta povestea, îl întrebă pe Dick:

— Când s-a întors?

Dick trase cu nesaţ din ţigară şi suflă fumul printre buzele deschise în zâmbet.

— N-a trebuit să tragi cu ochiul în mintea mea ca să te prinzi, nu?

— Nţ.

— După şase luni. Într-o zi, când m-am întors de la şcoală, l-am găsit întins în patul meu. În pielea goală şi cu instrumentul pe jumătate putred, falnic ca un catarg. Şi mi-a zis: „Vino-ncoa de te aşază pe el, Dickie-Păsărel. Mi-o freci tu mie, ţi-o frec şi eu de două ori mai mult.” Am zbierat atunci, da’ nu era nimeni care să mă audă. Mama şi tata lucrau amândoi, mama într-un restaurant şi tata într-o tipografie. Şi atunci am ieşit în goana mare pe uşă şi am trântit-o în urma mea. Şi l-am auzit pe Tata-mare Negru cum se scoală… tronc… şi traversează camera… buf-bang-buf… şi după aia am auzit…

— Unghii, şopti Danny cu o voce care parcă nu-i aparţinea. Unghii moarte râcâind pe lemn.

— Aşa. Şi n-am mai cutezat să intru în camera mea până seara târziu, când mama şi tata se întorseseră acasă. Dispăruse, dar mai erau… resturi.

— Da. Ca în baia noastră. Pentru că începuse să se strice.

— Ai dreptate. Mi-am schimbat singur aşternuturile, fiindcă mă învăţase mama cum s-o fac în urmă cu doi ani. Zicea că sunt prea mare ca să mai avem nevoie de bonă, că bonele sunt pentru băieţii şi fetiţele de albi, ca aceia de care avusese ea grijă înainte să se facă ospătăriţă la Rotiseria lui Berkin. După vreo săptămână, îl văd pe Tata-mare Negru în parc, dându-se în leagăn. Avea costumul pe el, da’ era tot acoperit cu o mâzgă cenuşie – cred că era mucegaiul ăla care creştea pe el înăuntrul coşciugului.

— Îhî, şopti scârbit Danny.

Nu se simţea în stare să vorbească mai tare.

— Avea şliţul descheiat şi-i ieşea afară instalaţia. Îmi