— Şi atunci te-ai dus la Buna Albă?

— A trebuit să mă duc. Pentru că şi eu ştiam ce ştii şi tu acum: s-ar fi întors iar şi iar. Nu ca… ascultă, Danny, ai văzut vreodată vreun mort? Vreau să zic, un mort obişnuit.

Şi râse uşor, pentru că formularea i se părea caraghioasă. La fel i se părea şi lui Danny.

— Adică fantome.

— De câteva ori. Odată am văzut trei care stăteau lângă o trecere peste calea ferată. Doi băieţi şi o fată. Adolescenţi. Cred că… cred că acolo muriseră.

Dick dădu din cap.

— Majoritatea rămân în apropiere de locurile unde au trecut în partea cealaltă până când se obişnuiesc cu gândul că au murit şi merg mai departe. Aşa erau unii din cei pe care i-ai văzut în Overlook.

— Ştiu.

I se părea de nedescris sentimentul de uşurare care îl copleşise pentru că putea, în sfârşit, să vorbească despre lucrurile acestea cu cineva care le cunoştea.

— Şi altădată am văzut o femeie într-un restaurant. Ştii, dintr-ăla care are mese puse afară, pe trotuar.

Dick dădu iarăşi din cap. Ştia de care.

— Nu era transparentă, da’ mi-am dat seamă că-i fantomă pentru că nu o vedea nimeni în afară de mine şi, atunci când o chelneriţă i-a împins scaunul, tipa a dispărut de tot. Şi tu vezi din astea?

— N-am mai văzut de ani buni, dar strălucirea ta e mai puternică decât a fost a mea vreodată. Şi oricum scade pe măsură ce îmbătrâneşti…

— Grozav, îl întrerupse Danny cu înfocare.

— … dar cred că o să-ţi mai rămână destul şi când ai să fii mare, pentru că ai avut atât de multă din capul locului. Fantomele obişnuite nu sunt ca femeia aia pe care ai văzut-o în Camera 217 şi după aia la tine în baie. Nu-i aşa?

— Aşa e, zise Danny. Doamna Massey e adevărată. Lasă tot felul de chestii… bucăţi din ea… în urmă. Le-ai văzut. Le-a văzut şi mami… iar mami nu străluceşte.

— Hai să ne întoarcem, spuse Dick. A venit vremea să-ţi despachetezi cadoul.

Drumul înapoi la maşină a durat şi mai mult, pentru că Dick obosise şi respira greu.

— Din cauza ţigărilor, îi explică el lui Danny. Să nu te apuci niciodată de fumat.

— Mami fumează. Crede că nu ştiu. Dick, ce a făcut Buna ta Albă? Precis a făcut ceva de n-a pus mâna pe tine Tata-mare Negru.

— Mi-a dat un cadou, identic cu cel pe care ţi l-am adus eu. Asta face profesorul când elevul este pregătit. Învăţătura în sine este un cadou. Cel mai frumos cadou pe care-l poţi face ori primi.

Trebuie să-ţi spun că Buna nu i-a zis niciodată pe nume lu’ Tataia Andy. Îi zicea…

Şi aici Dick rânji.

— … îi zicea preversu’. I-am spus ce spui şi tu acum, că nu era o fantomă, că era adevărat. Şi ea mi-a zis că da, am dreptate, pentru că eu îl făceam să fie adevărat. Cu strălucirea. Şi mi-a mai zis că anumite spirite – mai ales spiritele crude şi brutale – refuză să părăsească lumea asta deoarece ştiu că ce-i aşteaptă dincolo e cu mult mai rău. Multe dintre ele se sting pur şi simplu, dar altele găsesc de mâncare. „Asta-i strălucirea pentru ele, Dick”, mi-a zis Buna atunci. „Mâncare. Tu îl hrăneşti pe preversul ăla. Nu vrei, dar îl hrăneşti. E ca un ţânţar care tot bâzâie şi vine pe tine ca să-ţi mai sugă din sânge. Şi n-ai ce-i face. Poţi însă să-ţi întorci strălucirea împotriva lui.”

Ajunseseră la Cadillac. Dick descuie portierele şi se strecură în spatele volanului cu un oftat prelung de uşurare.

— A fost o vreme când puteam să merg cinşpe kilometri şi după aia să alerg încă opt. Acum, după o simplă plimbare pe plajă mă doare spinarea de parcă am primit o copită de bidiviu în ea. Haide, Danny. Deschide-ţi cadoul.

Băiatul rupse hârtia argintie şi scoase la iveală o casetă metalică, vopsită în verde. Pe latura din faţă, sub încuietoare, avea un mic cifru.

— Hei, marfă!

— Aşa zici? Îţi place? Bravo, mă bucur. Am luat-o de la Western Auto. E din oţel american sută la sută. Cea pe care mi-a dat-o mie Buni Rose avea un lăcăţel şi obişnuiam să port cheiţa în jurul gâtului, dar asta a fost de mult. Suntem în anii optzeci acum, nu? Ne-am mai modernizat şi noi. Vezi tăbliţa aia cu numere? Trebuie doar să apeşi pe cinci numere pe care eşti convins că n-ai să le uiţi şi după aia pe butonul ăla pe care scrie OK. Şi, ori de câte ori vei dori să deschizi cutia, nu va trebui decât să introduci codul.

Danny era în culmea fericirii.

— Mersi, Dick! Mulţumesc mult de tot! O să pun în ea chestiile mele de valoare.

Printre care se numărau cartonaşele cu jucători de baseball, insigna de Pui de Cercetaş, pietricica verde care-i purta noroc şi o poză cu el şi cu tatăl lui, făcută pe peluza din faţa clădirii în care locuiseră ei în Boulder, înainte de Overlook. Înainte ca lucrurile să ia o întorsătură urâtă.

— Foarte bine, Danny, fă cum vrei, dar vreau să te rog să mai faci ceva.

— Ce?

— Vreau să ajungi să cunoşti cutia asta pe de rost. Nu doar cum arată, ci şi cum se simte la atingere. Pipăie-o peste tot. Şi bagă-ţi nasul înăuntru ca să-i cunoşti mirosul. Cutia asta trebuie să-ţi fie cel mai bun prieten. O vreme, cel puţin.

— De ce?

— Pentru că ai să pui o casetă identică în mintea ta. Una şi mai specială decât asta pe care o ţii în mâini. Iar data viitoare când o să mai apară căţeaua aia de madam Massey, tu o să fii gata s-o întâmpini cum se cuvine. Am să-ţi spun cum, aşa cum mi-a zis şi mie Buna mea cea Albă.

Danny n-a prea vorbit pe drumul către casă. Avea multe lucruri la care să se gândească. Îşi ţinea pe genunchi cadoul – o casetă de valori construită din metal rezistent.