Doamna Massey s-a întors după o săptămână. Era tot în baie, de data aceasta în cadă. Danny nu s-a mirat. În fond, într-o cadă murise. Acum n-a mai dat bir cu fugiţii. Acum a intrat şi a închis uşa în urma lui. Zâmbind, ea i-a făcut semn să se apropie. Zâmbind şi el, Danny se îndreptă spre ea. Se auzea televizorul din cealaltă cameră. Mama lui se uita la serialul Three’s Company.

— Bună ziua, doamnă Massey, i-a spus el. V-am adus ceva.

Atunci ea a înţeles şi a început să zbiere.

Mama ciocăni la uşa băii câteva momente mai târziu.

— Danny? S-a întâmplat ceva?

— Nu, mami.

Cada era goală. Mai rămăsese ceva mâzgă în ea, dar Danny îşi spuse că va reuşi s-o cureţe de tot. Jetul de apă o va expedia direct în canalul de scurgere.

— Ai nevoie la toaletă? Ies imediat.

— Nu. Mi s-a părut… mi s-a părut că m-ai strigat.

Danny înşfăcă periuţa de dinţi şi deschise uşa.

— N-am nimic. Sunt mai mult decât în regulă. Vezi?

Îi adresă un surâs larg. Deloc greu acum, că doamna Massey dispăruse.

Expresia neliniştită se şterse de pe chipul femeii.

— Bravo. Vezi să te speli şi pe măselele din spate. Acolo se ascunde mâncarea.

— Da, mami.

Din adâncul minţii sale, de pe raftul special pe care aşezase perechea casetei sale de valori, se auzeau ţipete înăbuşite. Dar nu-i mai păsa acum. Credea că ţipetele vor înceta destul de curând. Şi avea dreptate.

La doi ani după această întâmplare, în ziua de dinainte de vacanţa de Ziua Recunoştinţei, Horace Derwent a apărut în faţa lui Danny pe treptele unei scări pustii din Şcoala Elementară Alafia. Încă mai avea confetti pe umerii costumului. Din mâna putrezită atârna o mască neagră. Emana miros urât de moarte şi mormânt umed.

— Reuşită petrecere, nu crezi? a întrebat el.

Danny a făcut stânga împrejur şi s-a îndepărtat foarte repede.

Când a venit acasă de la şcoală, l-a sunat pe Dick la restaurantul din Key West, unde lucra acesta.

— M-a găsit altul de la Overlook. Câte cutii din astea pot să am, Dick? Cutii din cap, vreau să zic.

Dick a chicotit, evident foarte amuzat.

— Oricâte pofteşti, sufleţelule. Asta-i frumuseţea strălucirii. Crezi că doar pe Tata-mare Negru l-am încuiat eu acolo?

— Şi mor după ce-i bagi înăuntru?

Acum nu s-a mai auzit niciun chicotit. Niciodată băiatul nu mai auzise o asemenea indiferenţă glacială în vocea prietenului său.

— Îţi pasă?

Lui Danny nu-i păsa.

Şi atunci când, imediat după Anul Nou, proprietarul de odinioară al hotelului Overlook a apărut iarăşi – de data aceasta în dulapul din camera lui Danny – el a fost pregătit. A intrat în dulap şi a închis uşa după el. La scurtă vreme după aceea, o a doua cutie metalică îşi ocupă locul alături de cea cu doamna Massey pe raftul din mintea băiatului. S-au auzit ceva bubuituri, ceva înjurături extrem de ingenioase – pe care Danny s-a hotărât să le reţină pentru când va fi mare. Şi curând nu s-a mai auzit nimic. Doar tăcere – şi din cutia cu Derwent, şi din cutia cu Massey. Şi nu mai conta deloc dacă erau sau nu vii (în maniera lor de nemorţi).

Ce conta era că nu puteau să iasă de acolo. Era în siguranţă.

Aşa a crezut atunci. Desigur, a mai crezut şi că n-o să pună strop de alcool în gură, mai ales după ce văzuse ce făcuse băutura din tatăl lui.

Uneori se mai întâmplă să ne înşelăm.

Se numea Andrea Steiner şi îi plăceau filmele, dar nu îi plăceau bărbaţii. Deloc surprinzător, dacă ne gândim că tatăl ei o violase prima oară atunci când avea doar opt ani. Şi a continuat să o violeze acelaşi număr de ani. Apoi ea a curmat aceste atacuri, mai întâi spărgându-i pe rând coaiele cu una din andrelele mamei şi apoi împlântând în orbita tăticului-violator aceeaşi andrea şiroind de sânge. Cu boaşele fusese o chestiune relativ uşoară, pentru că tătucul dormea, dar, în ciuda talentului ei special, durerea reuşise să-l trezească. Însă ea era o fată zdravănă, iar el era beat. Astfel că a putut să-l imobilizeze până când i-a aplicat acea ultimă coup de grâce.

Acum avea de patru ori opt ani, era o hoinară pe faţa Americii, iar la Casa Albă un fost actor{3} luase locul fermierului obscur. Tipul cel nou avea părul negru, specific starurilor marelui ecran, imposibil de conceput pentru un om normal, şi surâsul seducător şi fals, caracteristic tuturor actorilor. Andi văzuse la televizor unul din filmele lui. În el, bărbatul care avea să devină preşedinte juca rolul unui individ care-şi pierduse picioarele într-un accident de tren. Îi plăcea nespus ideea de bărbat fără picioare; un bărbat fără picioare nu te poate fugări ca să te violeze.

Filmele, da. Filmele sunt cu totul altceva. Filmele te ajută să evadezi. Nu ai nevoie decât de pop-corn şi de finaluri fericite. Convingi un bărbat să vină cu tine şi se cheamă că ai o întâlnire şi plăteşte el. Filmul acesta era unul bun, cu multe bătăi şi pupături şi muzică tare. Căutătorii arcei pierdute. Individul cu care era îşi vârâse mâna sub fusta ei, până sus, pe coapsa goală, dar asta nu era o problemă: mâna nu e sulă. Îl cunoscuse într-un bar. În baruri îi cunoştea aproape pe toţi bărbaţii cu care ieşea. El i-a făcut cinste, dar o băutură gratis nu poate fi considerată o întâlnire. O băutură gratis nu e decât o metodă de a intra în vorbă.

Ce-i chestia asta? o întrebase el, trecându-şi vârful degetului pe braţul ei. I se vedea tatuajul pentru că se îmbrăcase cu o bluză fără mâneci. Şi îi plăcea să i se vadă atunci când era în căutare de bărbaţi care să o ducă la film. Voia ca bărbaţii aceia să-i vadă tatuajul. Lor li se părea că e o chestie perversă. Şi-l făcuse în San Diego, în anul după ce-şi omorâse tatăl.

Un şarpe, răspunsese ea. Şarpe cu clopoţei. Nu-i vezi dinţii?

Sigur că-i vedea. Dinţi mari. Col