Era genul de businessman: costum scump, păr des, pieptănat pe spate după moda prezidenţială. Probabil că-şi luase liber în acea după-amiază de la rahatul lui de slujbă unde fără îndoială că împingea nişte hârtii de colo-colo, cu aere de demiurg. Părul îi era mai degrabă cărunt decât negru şi părea cam de şaizeci de ani. Adică de două ori vârsta ei. Dar pe bărbaţi amănuntul ăsta nu-i interesa. Individului nu i-ar fi păsat nici dacă ea ar fi avut şaisprezece ani în loc de treizeci şi doi. Sau opt. Îşi aduse aminte o vorbă de-a tatălui ei: Dacă-s destul de mari ca să se pişe singure, sunt destul de mari pentru mine.

Sigur că-i văd, spusese bărbatul care stătea acum lângă ea în scaunul de cinematograf, dar ce simbolizează?

Poate ai să afli, îi răspunsese Andi, atingându-şi buza superioară cu vârful limbii. Mai am încă unul. În altă parte.

Mă laşi să-l văd?

Poate. Îţi plac filmele?

Bărbatul se încruntase nedumerit:

Cum adică?

Vrei să mă scoţi în oraş, nu?

Bărbatul ştia foarte bine ce însemna asta – sau ce ar fi trebuit să însemne. Mai erau şi alte fete în barul acela, iar când ele vorbeau despre întâlniri şi filme şi scos în oraş, toate astea nu puteau însemna decât un singur lucru. Nu şi pentru Andi.

Sigur. Eşti drăguţă.

Atunci, du-mă la film. Ca la o întâlnire adevărată. La Rialto rulează Căutătorii arcei pierdute.

Eu mă gândeam să mergem la un hotel micuţ din apropiere, scumpete. Să ne facem de cap într-o cameră frumoasă, cu minibar şi balcon. Ce zici?

Ea îşi lipi buzele de urechea şi sânii de braţul lui.

Poate mai târziu. Mai întâi, du-mă la film. Ia-mi bilet şi pop-corn. Întunericul mă face mai iubăreaţă.

Şi uite-i acum, uitându-se la un Harrison Ford, mare cât un zgârie-nori, care plesneşte din bici în mijlocul deşertului. Moşul cu păr pieptănat după moda prezidenţială îşi ţine mâna sub fusta ei, dar Andi îşi pusese în poală găleata cu pop-corn, permiţându-i, astfel, să ajungă până în preajma careului, dar niciunde în apropiere de poartă. El încerca să urce mai sus, chestie care o enerva la culme, pentru că voia să vadă sfârşitul filmului şi să afle ce anume se afla în Chivotul Pierdut.

Cinematograful era aproape pustiu la ora 2 după-amiaza. În ziua aceea din mijlocul săptămânii. Dar la două rânduri în spatele lui Andi Steiner şi al prietenului ei se aflau trei persoane. Doi bărbaţi, unul destul de bătrân şi celălalt părând în pragul vârstei mijlocii (însă aparenţele pot fi înşelătoare), stăteau în stânga şi în dreapta unei femei de o frumuseţe ieşită din comun. Avea pomeţii înalţi, ochii cenuşii, tenul ca spuma laptelui. Coama bogată de păr negru era strânsă la spate cu o panglică lată din catifea. În mod obişnuit ar fi purtat o pălărie – un joben vechi şi ponosit –, dar astăzi o lăsase în rulotă. Nu se cade să stai cu jobenul pe cap la cinematograf. Numele ei era Rose O’Hara, dar familia nomadă cu care călătorea îi spunea Rose Ţilindru.

Bărbatul de vârstă mijlocie era Barry Smith. Deşi caucazian mie-n sută, era cunoscut în aceeaşi familie drept Barry Chinezoiul, din pricina ochilor săi uşor oblici.

— Uită-te la asta, spuse el. E interesant.

— Filmu-i interesant, mârâi bătrânul numit Taica Flick.

Dar nu pentru că ar fi fost nemulţumit în vreun fel. Taica Flick nu putea trăi fără să se contrazică cu cineva. De altfel, şi el urmărea cu atenţie perechea aflată cu două rânduri în faţă.

— Măcar atât, zise Rose, pentru că femeia asta nu are prea mult abur în ea. Sigur, are niţel, dar…

— Uite-o, uite-o, şopti entuziasmat Barry atunci când Andi se aplecă într-o parte şi-şi lipi buzele de urechea bărbatului de alături.

Chinezoiul rânjea cu gura până la urechi. Uitase complet de punga cu jeleuri în formă de ursuleţi de pe genunchi.

— De trei ori am văzut-o cum face chestia asta şi tot mă lasă mască.

Urechea domnului Businessman era aproape înfundată cu un cocoloş format din fire albe şi sârmoase de păr încleiate cu ceară de culoarea căcatului, dar amănuntul acesta n-o descurajă pe Andi. Voia să se care dracului cât mai repede din oraşul ăsta, dar era cam lefteră.

— Nu eşti obosit? şopti ea în urechea aceea scârboasă. Nu vrei să dormi puţin?

Bărbatul îşi lăsă instantaneu capul în piept şi începu să sforăie. Andi îi scoase mâna moale de sub fusta ei şi o puse pe braţul scaunului. Apoi începu să scotocească prin buzunarele interioare ale costumului cu aspect pricopsit al domnului Businessman. Portofelul era în stânga. Bun aşa. Nu va mai fi nevoită să-l salte de pe fundul ăla mare şi gras. Odată adormiţi, era mai complicat să-i mişti din loc.

Deschise portofelul, aruncă pe jos cardurile de credit şi zăbovi câteva secunde ca să se uite la fotografiile dinăuntru – domnul Businessman pe un teren de golf, împreună cu alţi domni Businessmeni supraponderali; domnul Businessman cu soţia; o mai tânără doamnă Businessman pozând în faţa bradului de Crăciun cu fiul şi cele două fiice. Fiicele purtau tichii de Moş Crăciun şi rochiţe asortate. Probabil că nu le violase încă, dar nici nu era exclus. Bărbaţii recurg la viol atunci când ştiu că pot scăpa basma curată, măcar atâta lucru învăţase. Din fragedă pruncie, ca să spunem aşa.

În compartimentul pentru bancnote găsi puţin peste două sute de dolari. Sperase să fie mai mult – barul în care îl cunoscuse furniza curve de calitate superioară celor întâlnite în apropierea aeroportului –, însă nu era deloc rău pentru