cine nu e cu noi e împotriva noastră, va dispărea.” „Întîi, de convingerile mele politice sînt legate și alte convingeri, dacă nu chiar toate, și aș fi un om mort fiindcă n-aș putea fi apolitic, îmi place politica, mă pasionează. Și știi ce li se întîmplă unor oameni cînd obiectul pasiunii lor dispare sau sînt respinși, dacă nu se sinucid, nici trăind, vorba lui Esenin, viața n-ar mai fi pentru ei vreo scofală mare.” „Așadar, am încheiat eu, accepți să te umilești din pricina acestei pasiuni, care nici măcar nu e una nobilă, și tu știi acest lucru, din moment ce constați în conștiința ta că nu e indestructibilă, cum să-ți spun, faptul că poți fi arestat pe nedrept nu te tulbură? N-ar trebui să raționezi și să-ți pierzi convingerile fără să fie neapărat necesar să fii arestat? Nu e suficient să știi că e posibil?” „Întîi că, prin definiție, răspunse Micu, pasiunile nu sînt obligatoriu nobile. Iubești o femeie stricată, e o pasiune ignobilă, ei și? Poți și muri pentru ea.”

Așa era, îl înțelegeam bine, dar ascendentul pe care îl avea asupra mea și care în mod ciudat stătea la originea prieteniei noastre încetă. Stătuse în închisoare pentru că luptase pentru un ideal, dar pe urmă acest ideal își pierduse din puritate, ca orice ideal care e pus să se verifice în practica realizării lui cu natura umană și timpul istoric. În cazul lui, amenințarea venise de foarte sus, cum se află foarte repede, și unde Amăicălițului avea acces. Individul se plînsese că criticul literar Ion Micu (fiindcă începuse să facă critică literară) își bate joc de poezia revoluționară, o ia în derîdere… Și de-acolo, de la București, din cabinetul acelui membru al Biroului politic pe care odată Ion Micu îl înfruntase la reproșul aceluia că de ce n-am învățat încă rusește întrebîndu-l cînd are de gînd să învețe și el românește, porni cu brutalitate ordinul telefonic cum să i se facă dreptate poetului… Putea fi și mai rău, să-l pună pe critic să scrie un articol. Verba volant, în timp ce scrisul rămîne acolo tipărit, spre distracția generațiilor mai tinere, care venind din urmă caută cu plăcere punctul unde te-ai compromis. Dar ranchiuna omului politic se distilează, el preferă cîteodată să te lase doar să știi că poate veni și asta, dacă, ei da, dacă îți vei mai permite să-i dai replici dure, și încă de față cu alții…

[1] Pentru a evita dezastrul (fr.) (n. red.)

Capitolul II

Era cam de o vîrstă cu mine, dar nu chiar atît de în vîrstă cum îl arăta o expresie parcă prea potolită în privire și pe chipul său lat, rotund ca o pîine țărănească. Mă plimbam prin parc și l-am văzut de departe, după mers și apoi și după surîsul larg care îi lumina chipul, că e un om în primul rînd comunicativ și cu suflet încăpător, își permite să-și arate bucuria care îl stăpînea, deși privirea inteligentă dovedea că știe că oamenii au treburile lor și poate nu le arde de unul care părea să n-aibă nici una și să fie extrem de încîntat și de mulțumit de sine. Nu am decît foarte rar reacții spontane, dar de astă dată eram sigur că nu dau greș. Mi-am încetinit pașii. El s-a uitat la mine drept și i-a încetinit și el. Am surîs. „Sînteți vesel!” i-am spus. A surîs și el, confirmînd, și-a ridicat fruntea mai sus, gest care sugera că atunci cînd omul vorbește are nevoie de perspectivă să-și pună, ca să zic așa, interlocutorul în peisaj! (gest pe care apoi aveam să-l îndrăgesc foarte tare la el fiindcă aveam să descopăr că în acea clipă el gîndea, nu-i ieșeau cuvintele din gură doar ca să exprime ceva previzibil) și mi-a răspuns cu o uimire de sine și cu o sinceritate în glas, ca și cînd s-ar fi întîlnit cu un vechi prieten: „Păi dacă am scăpat de belea?” „Se vede, i-am spus, că ați scăpat prin proprie voință.” „Este foarte exact ceea ce spuneți dumneavoastră!” mi-a răspuns ridicîndu-și a uimire sprîncenele groase. „Exact! Prin proprie voință! Și avu apoi un gest cu degetul, arătînd aleea: vă plimbați?” „Da.” „Permiteți, sînt, adică nu mai sînt judecătorul Ștefan Pop.” „Mă numesc Petrini, i-am răspuns și sînt, adică nu mai sînt asistent universitar la Filozofie.” Și ne-am strîns scurt mîinile.

Simpatia a trecut de la unul la celălalt fără nici o prudență și cred că acest lucru a fost posibil fiindcă eram amîndoi, în acele clipe, doi bărbați liberi, eu de Matilda, el de un lucru pe care aveam să-l aflu chiar atunci, o situație limită care îl silea deodată să răspundă la o întrebare neașteptată: ce era el, judecător care aplica legea, sau funcționar subaltern, și încă dintre cei umili, al unor șefi ai regiunii? Faptul care îl determinase să facă un act de voință și să „scape de belea”, cum se exprimase el, nu era insignifiant, cum ni se întîmplă cîteodată cînd trecem cu ușurință peste lucruri grave în care sîntem implicați direct și nu reacționăm și apoi dintr-odată, într-o zi, pentru un lucru cu mult mai mic, ne revoltăm, uimind pe toată lumea. Dimpotrivă, pînă atunci judecătorul Ștefan Pop avusese noroc numai de cazuri clare și putuse să aplice legea nestingherit și senin. Bineînțeles că avusese și el de judecat chiaburi sabotori și gestionari hoți. Nu lua în seamă frazele lozincarde ale procurorului, lui îi trebuiau dosare din care să rezulte clar vinovăția inculpatului, nu simple susțineri ale autorităților locale, preluate papagalicește de procuror. Or, faptele arătau că chiaburul cu pricina își predase toate cotele, își lucrase pămîntul, plătise impozitele… Bineînțeles, învinuirile erau politice, da, dar ăsta e alt proces care cere și el dovezi, faptul că omul era chiabur nu însemna implicit că este prin însăși această clasificare delincvent politic. Poate că era un om de treabă, care nu făcuse chiar nimic, dar avea dușmani în sat