un  râu, ca o panglică subţire, scânteietoare, mult mai jos, la  poalele dealului. Se aflau la mare înălţime; o pasăre zbură pe lângă fereastră, uitându-se în direcţia Vizuinii, care acum  dispăruse după un alt şir de dealuri. Ginny era undeva acolo.

Azi erau mai aproape unul de altul decât fuseseră de la nunta  lui Bill şi Heur, dar Ginny nu avea cum să ştie că Harry se uita  acum în direcţia ei, gândindu-se la ea. Harry bănui că ar fi  trebuit să se bucure că era aşa; toţi cei cu care intra în contact  erau în pericol, iar atitudinea lui Xenophilius era o dovadă clară  că aşa era.

Se întoarse cu spatele la fereastră şi privirea i se opri  asupra unui alt obiect straniu, aşezat pe o comodă curbată,  plină cu tot felul de lucruri: bustul din piatră al unei vrăjitoare frumoase, dar sobră, care purta o coroană cât se poate de bizară. Din părţile laterale ieşeau două obiecte care semănau cu nişte cornete acustice aurii. Nişte aripioare sclipitoare albăstrui  erau prinse de o cureluşă de piele pusă peste creştet, în timp ce una dintre ridichile portocalii fusese prinsă de o a doua  cureluşă, trecută peste frunte.

— Uitaţi-vă la asta, spuse Harry.

— Răpitoare, spuse Ron. Mă mir că nu a purtat-o la nuntă. Auziră uşa de la intrare închizându-se şi, o clipă mai târziu,  Xenophilius urcă înapoi pe scara în spirală; avea picioarele subţiri încălţate cu nişte cizme de cauciuc şi aducea o tavă cu ceşcuţe de ceai desperecheate şi un ceainic aburind.

— Ah, mi-aţi depistat invenţia preferată, spuse el, împingând tava în mâinile Hermionei şi alăturându-i-se lui Harry lângă  statuie. Modelat, destul de precis, după capul frumoasei  Rowena Ochi-de-Şoim. „Mintea să-ţi fie bine pregătită pentru carte şi ştiinţă". Îi arătă obiectele ca nişte cornete acustice.

— Acestea sunt nişte sifoane de Steluţe Verzi, menite să  îndepărteze toate sursele care pot distrage atenţia din imediata  apropiere a gânditorului. Aici  - şi indică aripioarele - este o elice Billywig, pentru a induce o stare mentală elevată. In sfârşit

— şi indică ridichea portocalie -, o prună dirijabilă, pentru a  spori capacitatea de acceptare a extraordinarului.

Xenophilius se întoarse spre tava cu ceai, pe care Hermione reuşise să o aşeze într-un echilibru instabil, pe una dintre măsuţele pline de lucruri dintr-o parte a camerei.

— Nu vreţi o infuzie de Rădăcini Rotunjoare? întrebă  Xenophilius. E făcută de noi.

Când începu să toarne ceaiul, care era mov închis, ca sucul de sfeclă, adăugă:

— Luna e undeva dincolo de Bottom Bridge, este foarte bucuroasă că sunteţi aici. Trebuie să vină cât de curând, a  prins destule limpii cât să ne ajungă să pregătim o supă pentru toată lumea. Luaţi loc şi serviţi-vă voi cu zahăr. Acum, spuse el,  luând un morman foarte mare de hârtii de pe un fotoliu şi  aşezându-se cu picioarele încrucişate, încălţate cu cizme din  cauciuc, cu ce pot să te ajut, domnule Potter?

— Păi, spuse Harry, aruncându-i o privire Hermionei, care încuviinţă din cap încurajator, domnule Lovegood, este în  legătură cu semnul acela pe care l-aţi purtat la gât la nunta lui  Bill şi Fleur. Am vrea să ştim ce simbolizează. Xenophilius ridică din sprâncene.

— Te referi la semnul Talismanelor Morţii?

 

 

Capitolul XXI

Povestea celor trei fraţi

 

Harry se întoarse şi se uită la Ron şi la Hermione. I se

păru că

n-au înţeles ce tocmai spusese Xenophilius.

— Talismanele Morţii?

— Întocmai, îi asigură Xenophilius. N-ai auzit de ele? Nici nu mă mir. Foarte, foarte puţini vrăjitori cred în ele. Ca de exemplu, tânărul bătut în cap de la nunta fratelui tău - şi făcu semn cu capul spre Ron -, care m-a atacat pentru că purtam  simbolul unui celebru vrăjitor întunecat! Ignoranţă crasă.  Talismanele nu au nicio legătură cu Magia Neagră  - cel puţin,  nu în sensul acela de bază. Simbolul este folosit doar pentru a  te legitima în faţa altora care cred şi ei în Talismane, cu speranţa că s-ar putea ajuta între ei în Misiunea de Căutare. Amestecă nişte cubuleţe de zahăr în infuzia sa de Rădăcini  Rotunjoare şi mai luă o înghiţitură.

— Scuzaţi-mă, spuse Harry. Tot nu înţeleg exact la ce vă  referiţi.

Pentru a fi politicos, sorbi şi el din ceai şi fu cât pe ce să se sufoce: era nici mai mult, nici mai puţin decât dezgustător, ca  nişte jeleuri cu toate aromele de muci lichefiate.

— Ei bine, vedeţi voi, cei care cred în Talismanele Morţii le caută, spuse Xenophilius, plescăind din buze, în semn de apreciere a infuziei de Rădăcini Rotunjoare.

— Dar ce sunt Talismanele Morţii? întrebă Hermione. Xenophilius lăsă la o parte ceaşca goală.

— Vă este cunoscută „Povestea celor trei fraţi", bănuiesc?

Harry spuse că nu, dar Ron şi Hermione răspunseră amândoi  că da. Xenophilius încuviinţă din cap cu un aer grav.

— Ei bine, domnule Potter, totul a pornit de la „Povestea  celor rrei fraţi"... Am un exemplar pe aici, pe undeva...

Aruncă o privire cercetătoare prin cameră, spre mormanele de pergamente şi cărţi, dar Hermione interveni repede:

— Am eu un exemplar, domnule Lovegood, îl am chiar aici. Scoase Poveştile bardului Beedle din gentuţa cu perluţe.

— Originalul? întrebă Xenophilius tăios şi când Hermione încuviinţă din cap, spuse: ei bine, de ce nu o citeşti cu voce tare? Este fără îndoială cea mai bună modalitate să ne convingem  c-am înţeles-o cu toţii.

— Aă... bine, zise Hermione neliniştită.

Deschise cartea şi Harry observă că simbolul pe care îl căutau era în partea de sus a paginii, în timp ce Hermione tuşi uşor şi începu să citească.

— „Au fost odată ca niciodată trei fraţi care călătoreau de-a  lungul unui drum pustiu şi şerpuitor, la asfinţit..."

— La miezul nopţii, aşa ne spunea mama de fiecare dată,  comentă Ron, care se întinsese şi îşi pusese mâinile sub cap,  ascultând cu interes. Hermione îi aruncă o privire iritată.

— Iartă-mă, dar mi se pare că sună un pic mai  înspăimântător miezul nopţii! explică Ron.

— Da, pentru că exact de asta avem nevoie, de un pic mai  multă spaimă, îl luă pe Harry gura pe dinainte.

Xenophilius nu părea să fie foarte atent, ci se uita în gol pe geam, la cer.

— Continuă, Hermione.

— „La un