— Bună ziua, domnule Lovegood, spuse Harry, întinzând mâna. Eu sunt Harry, Harry Potter.

Xenophilius nu dădu mâna cu Harry, deşi ochiul care nu se uita spre nas se aţinti imediat asupra cicatricei de pe fruntea lui  Harry.

— Putem să intrăm? întrebă Harry. Am vrea să vă întrebăm  ceva.

— Nu sunt... nu sunt sigur că este indicat, şopti Xenophilius, înghiţind în sec, şi aruncă repede o privire spre grădină. E un şoc... măi să fiu... mă... mă tem că nu ar fi bine să...

— Nu durează mult, spuse Harry, puţin dezamăgit de primirea nu tocmai călduroasă.

— Eu... ah, bine atunci. Intraţi, repede. Repede.'

Abia trecuseră pragul, când Xenophilius Lovegood trânti uşa  după ei. Erau în cea mai ciudată bucătărie pe care o văzuse Harry vreodată. Camera era perfect rotundă, dându-ţi senzaţia  că te-ai afla într-o oală imensă. Totul era curbat, pentru a se potrivi cu pereţii, aragazul, chiuveta şi dulăpioarele, şi pe toate erau pictate flori, insecte şi păsări, cu culori primare. Lui Harry  i se păru că recunoaşte stilul Lunei - efectul era destul de copleşitor într-un spaţiu închis. În mijlocul camerei era o scară  în spirală, din fier forjat, care ducea la etajele superioare. De sus se auzeau tot felul de zăngănituri şi pocnituri. Harry se întreba oare ce făcea Luna.

— Ar fi mai bine să urcaţi, spuse Xenophilius şi îi conduse,  părând să se simtă în continuare extrem de nelalocul lui. Camera de deasupra arăta ca o combinaţie între o sufragerie şi  un atelier, drept urmare era chiar mai dezordonată decât  bucătăria. Deşi era mult mai mică şi complet rotundă, semăna  oarecum cu Camera Necesităţii, în ocazia nefericită când se transformase într-un labirint uriaş, format din obiecte ascunse de sute de ani. Pe toate suprafeţele erau teancuri nesfârşite de cărţi. De tavan atârnau figurine delicate în formă de animale pe care Harry nu le recunoscu, care dădeau din aripi sau clănţăneau din dinţi. Luna nu era acolo: sursa gălăgiei era un  obiect din lemn plin de zimţi şi roţi magice care se învârteau. Arăta ca o odraslă ciudată a unui blat de lucru şi a unor rafturi  vechi, dar, o clipă mai târziu, Harry deduse că era o presă de tipar de modă veche, judecând după faptul că scotea exemplare ale Zeflemistului.

— Mă scuzaţi, spuse Xenophilius, ducându-se la maşinărie şi înşfăcând o faţă de masă ponosită de sub o grămadă de cărţi  şi hârtii, care căzură toate pe podea, aruncând-o peste presă,  pentru a înăbuşi într-o anumită măsură zăngănitul şi huruitul

acesteia. Apoi se întoarse spre Harry.

— De ce aţi venit aici?

însă înainte ca Harry să poată vorbi, Hermione ţipă, şocată.

— Domnule Lovegood - ce este acela?

Arăta spre un corn imens, spiralat, foarte asemănător cu cel al  unui unicorn, care fusese prins în perete şi ieşea în afară cu un  metru şi ceva.

— Este un corn de Snorhac Corn-Şifonat, spuse Xenophilius.

— Ba nu! îl contrazise Hermione.

— Hermione, bolborosi Harry ruşinat, nu e momentul  potrivit să...

— Dar, Harry, este un corn de Erumpent! Face parte din  categoria B a Obiectelor Comercializabile şi este extraordinar de periculos să ai aşa ceva în casă!

— De unde ştii că este un corn de Erumpent? întrebă Ron,  îndepărtându-se de corn cât putu de repede, luând în calcul ce mare era dezordinea din cameră.

— Este descris în Animale fantastice şi unde pot fi găsite Domnule Lovegood, trebuie să scăpaţi de el imediat, nu ştiţi că  poate exploda la cea mai mică atingere?

— Snorhacul Corn-Şifonat, spuse Xenophilius foarte clar, cu încăpăţânare, este un animal timid şi cu puteri magice deosebite, şi cornul său...

— Domnule Lovegood, am recunoscut striaţiile din jurul  bazei, acela este un corn de Erumpent şi este incredibil de periculos. Nu ştiu unde l-aţi găsit...

— L-am cumpărat, spuse Xenophilius pe un ton rigid, acum două săptămâni, de la un tânăr vrăjitor încântător, care ştia că  eram interesat de nemaipomeniţii Snorhaci. A fost surpriza mea  de Crăciun pentru Luna. Acum, zise el, întorcându-se spre Harry, de ce anume aţi venit aici, domnule Potter?

— Avem nevoie de un pic de ajutor, spuse Harry, înainte ca  Hermione s-o ia de la capăt.

— A, spuse Xenophilius. Ajutor. Hm...

Ochiul bun se fixă din nou asupra cicatricei lui Harry. Părea în egală măsură de îngrozit şi fascinat.

— Da. Problema este că... este periculos... să îl ajut pe Harry  Potter...

— Nu sunteţi dumneavoastră cel care le tot spune oamenilor  că prioritatea lor este să îl ajute pe Harry? întrebă Ron. In  revista dumneavoastră?

Xenophilius aruncă o privire peste umăr, spre presa de tipar ascunsă, care zăngănea şi ţăcănea în continuare sub faţa de masă.

— Aă... da, mi-am exprimat această părere. Cu toate acestea...

— Dar asta e valabil doar pentru toţi ceilalţi, nu şi pentru dumneavoastră? făcu Ron nedumerit.

Xenophilius tăcu. Înghiţea des în sec, uitându-se când la unul,  când la altul. Harry avea impresia că era frământat de o luptă  interioară foarte dură.

— Unde e Luna? întrebă Hermione. Să vedem ce părere are şi ea. Xenophilius înghiţi în sec. Părea că încearcă să-şi facă puţin curaj. În cele din urmă vorbi, cu o voce tremurătoare şi  greu de auzit pe fundalul zgomotelor făcute de presă:

— Luna este la râu, pescuieşte Plimpii de apă dulce. Se... se va bucura să vă vadă. O să mă duc să o chem şi după aceea

— da, bine. O să încerc să vă ajut.

Dispăru în jos pe scara în spirală şi auziră uşa de la intrare deschizându-se şi închizându-se la loc. Se uitară unul la  celălalt.

— Ce boşorog laş, spuse Ron. Luna e de trei ori mai  curajoasă ca el.

— Probabil că se teme de ce li s-ar putea întâmpla dacă vor  afla Devoratorii Morţii că am fost aici, spuse Harry.

— Ei bine, eu sunt de acord cu Ron, zise Hermione. Ipocrit bătrân şi afurisit, le spune tuturor celorlalţi să te ajute şi, când vine vorba de el, încearcă să o dea cotită. Te rog, pentru numele lui Dumnezeu, stai departe de cornul acela.

Harry se duse la fereastra din partea opusă a camerei. Văzu