pare logic, se răsti Hermione, dar tot cred că ar trebui să vorbim cu domnul Lovegood. Un simbol care face legătura între Dumbledore, Grindelwald şi Peştera lui Godric!  Harry, sunt sigură că trebuie să aflăm ce înseamnă!

— Cred că ar trebui să supunem la vot, zise Ron. Cei care vor să meargă să discute cu Lovegood….

Ridică mâna mai repede decât Hermione. Hermionei începură să-i tremure buzele şi ridică şi ea mâna suspicioasă.

— Eşti în minoritate, Harry, îmi pare rău, zise Ron, bătândul  pe spate.

— Bine, spuse Harry, amuzat şi iritat în acelaşi timp. Doar  că, după ce vorbim cu Lovegood, n-ar fi rău să încercăm să mai  căutăm şi alte

Horcrucxuri, da? De fapt, unde locuieşte familia Lovegood? Ştie vreunul din voi?

— Da, stau destul de aproape de casa mea, zise Ron. Nu ştiu unde exact, dar mama şi tata arăta spre dealuri de fiecare dată  când vorbesc despre ei. N-ar trebui să fie greu de găsit.

Când Hermione se întoarse în pat, Harry coborâ vocea şi spuse:

— Ai fost de acord doar ca să-i intri din nou în graţii.

— Totul e permis în dragoste şi în război, zise Ron vesel, şi aici e ceva amestec între cele două. Fii mai vesel, e vacanţa de crăciun, Luna o să fie acasă! Aveau o privelişte excelentă a satului Ottery St. Catchpole, de pe dealul bătut de vânt unde Apăruseră în dimineaţa  următoare. Din locul înalt unde se aflau, satul părea să fie o colecţie de căsuţe de jucărie, străbătute de raze de lumină care se revărsau peste ele, printre nori. Rămaseră nemişcaţi pentru câteva clipe, uitânduse în direcţia Vizuinii, cu mâinile streaşină  la ochi, dar nu putură să distingă decât gardurile vii înalte şi  copacii din livadă, care protejau căsuţa strâmbă de ochii  Încuiaţilor.

— Este ciudat – să fim atât de aproape şi să nu îi vizităm,  spuse Ron.

— Ei, nu e ca şi când nu i-ai văzut de mult. Ai fost acolo de crăciun, spuse Hermione cu răceală.

— N-am fost la Vizuină! spuse Ron şi un zâmbet îi înflori în  colţul buzelor. Doar nu crezi că puteam să mă întorc acolo şi să  le spun tuturor că v-am lăsat baltă... Da, Fred şi George ar fi  avut o părere excelentă despre mine. Şi Ginny ar fi fost extrem  de înţelegătoare.

— Dar atunci unde ai fost? întrebă Hermione surprinsă.

— La noua casă a lui Bill şi Fleur, „Shell Cottage". Bill s-a  purtat mereu frumos cu mine. N-a... n-a fost plăcut impresionat când a auzit ce am făcut, dar nici nu a dezvoltat subiectul. Ştia  că îmi părea foarte rău. Nimeni din familie nu mai ştie că am  fost acolo. Bill i-a spus mamei că el şi Fleur nu au venit la  Vizuină de Crăciun pentru că au vrut să-l petreacă singuri. Ştiţi  voi, prima sărbătoare de când s-au căsătorit. Nu cred că s-a  supărat Fleur. Ştiţi cât de mult o detestă pe Celestina Warbeck. Ron se întoarse cu spatele la Vizuină.

— Hai să încercăm acolo sus, spuse el, conducându-i peste vârful unui deal.

Merseră câteva ore, Harry stând ascuns sub Pelerina Invizibilă  la insistenţele Hermionei. Mănunchiul de dealuri joase părea nelocuit, cu excepţia unei căsuţe care arăta părăsită.

— Credeţi că e a lor şi că au plecat undeva de Crăciun? întrebă Hermione, uitându-se pe geamul bucătăriei micuţe,  ordonată, cu priboi pe pervaz. Ron pufni.

— Ascultă-mă, ceva îmi spune că, dacă ne-am uita pe geam,  ne-am da seama dacă e casa lor. Hai să încercăm şi cu următoarele dealuri.

Aşadar, Dispărură la câţiva kilometri spre nord.

— Aha! strigă Ron, în timp ce vântul le ciufuli părul şi le înfoie hainele.

Ron arăta în sus, spre vârful dealului pe care Apăruseră, unde se înălţa spre cer o casă foarte ciudată, construită pe verticală,  ca un cilindru mare şi negru, cu silueta lunii în spatele ei,  vizibilă pe cerul dupăamiezii. Trebuie să fie casa Lunei, cine altcineva ar putea locui într-o astfel de casă? Arată ca o tură  imensă!

— Ce fel de tură? spuse Hermione, încruntându-se spre turn.

— Mă refer la o tură de şah, zise Ron. Un fel de castel.

Ron avea picioarele cele mai lungi şi sosi primul în vârful  dealului. Când Harry şi Hermione îl ajunseră din urmă, gâfâind  şi cu dureri în partea stângă din cauza efortului, îl văzură  zâmbind larg.

— Ea lor, spuse Ron. Uitaţi-vă.

Pe poarta dărăpănată erau trei semne pictate de mână. Pe primul scria: „Editor cd Zeflemistului, X. Lovegood", pe al doilea,  „Cuîege'ţi singur văscul" şi pe al treilea, „Păstraţi distanţa de prunele dirijabile". Poarta scârţâi când o deschiseră. Cărarea în  zigzag care ducea spre uşa de la intrare era năpădită de tot felul  de plante, printre care şi o tufă plină cu nişte fructe portocalii,  ca nişte ridichi, pe care le purta câteodată Luna ca cercei. Lui  Harry i se păru că recunoaşte un Snorhac Corn-Şifonat şi  încercă să ocolească buturuga mişcătoare. De o parte şi de alta  a uşii stăteau de pază doi meri sălbatici, aplecaţi din cauza  vântului, desfrunziţi, dar încărcaţi cu fructe roşii de mărimea  fructelor de pădure şi cu coroane din vâsc cu bobiţe albe. O bufniţă micuţă, cu capul puţin turtit, ca de uliu, se uita în jos la  ei, de pe o ramură.

— Harry, ar fi bine să-ţi dai jos Pelerina Invizibilă, spuse Hermione, pe tine vrea să te ajute domnul Lovegood, nu pe noi. Harry făcu aşa cum i se sugeră, dându-i pelerina să o pună în  gentuţa cu perluţe. Apoi, Hermione ciocăni de trei ori în uşa  neagră şi groasă, ţintuită cu cuie, pe care se afla un ciocan în  formă de vultur.

Nu trecură mai mult de zece secunde şi uşa se dădu de perete. Xenophilius Lovegood apăru în prag, desculţ şi purtând un fel  de cămaşă de noapte pătată. Părul lung, alb, ca vata de zahăr,  era murdar şi neîngrijit. Faţă de cum era acum, Xenophilius  arătase foarte spilcuit la nunta lui Bill şi Fleur.

— Ce e? Ce s-a întâmplat? Cine sunteţi? Ce doriţi? strigă.el  cu o voce stridentă, arţăgoasă, uitându-se întâi la Hermione,  apoi la Ron şi la urmă la Harry, moment