a descoperi „metode absolute” pornesc nu de la rațiune, ci din credința noastră inginerească că știința și tehnica pot totul? Dar de fapt ele nu pot totul. Și pe această linie nu vom ajunge nicăieri. Eu văd o altă direcție. Din cercetările noastre se va naște, cu timpul, o știință nouă: Știința Experimentală și Teoretică despre Om. O știință vastă și necesară, dar numai știință. Ea va spune: Iată ce ești tu, omule. Și va lua naștere Tehnica Omului… Astăzi, asta sună probabil groaznic: tehnica sintezei și introducerii informației în om. Ea va include totul, de la medicină la matematică și de la electronică la artă. Dar oricum va fi numai tehnică. Ea va spune: Iată ce poți tu omule. Iată cum vei putea să te transformi. Și atunci fiecare o să se gândească și o să se hotărască. Ce vrei tu? Ce vrei de la tine însuți?

Cuvintele lui Viktor Kraveț au produs o puternică impresie. Un timp toți trei au pășit în tăcere, gândindu-se. Cartierul academicienilor a rămas mult în urmă. În depărtare se vedeau parcul și clădirile institutului, iar în spatele lor uriașul hangar de probă, din oțel și sticlă, al Biroului de construcție.

— Băieți, dar cum rămâne cu Lena? întrebă Adam și se uită la Krivoșein. Kraveț îi aruncă la rândul său o privire curioasă.

— Tot așa rămâne, spuse el cu convingere, pentru că nu s-a întâmplat nimic. E limpede?

Adam și Viktor nu mai spuseră nimic.

O apucară cu toții pe aleea cu castani, unde era mai multă umbră și răcoare.

— „Iată ce ești tu, omule! Iată ce poți tu, omule! Deci ce vrei tu de la tine, omule!” repetă Krivoșein. Frumos spus! Ah, ce frumos! Dacă aș avea mulți bani, aș înălța în fiecare oraș câte un obelisc cu inscripția: „Oameni! Feriți-vă de adevărurile mărunte, purtătoare de semiadevăruri! Nu există nimic mai fals și mai primejdios decât adevărurile mărunte, pentru că ele nu sunt adaptate la viață, ci doar la creierele noastre”.

Kraveț îl privi pieziș.

— Ce vrei să spui cu asta?

— Vreau să spun că lipsurile tale, puișor, sunt continuarea propriilor tale calități. Am impresia că Krivoșein cel original a cam întrecut măsura în ceea ce te privește. Prea a vrut să te facă perfect. Eu personal n-am înțeles niciodată de ce oamenii cu o logică foarte bine dezvoltată sunt socotiți drept oameni inteligenți…

— Mai bine ai vorbi la concret!

— Pot și la concret, puișorule. Ai început-o bine. Omul este complex și liber. El nu poate fi simplificat și supus programării. Vor apare Știința omului și Tehnica omului. Ai ajuns la concluzia că nouă ne revine sarcina să impulsionăm această știință și tehnică, iar la celelalte să renunțăm. Să hotărască oamenii înșiși. Pentru noi concluzia e foarte comodă, de necombătut. Dar ia hai să aplicăm teoria ta la un alt obiect. Există, de exemplu, știința despre nucleu și tehnica nucleară. Exiști tu, plin de cele mai bune intenții împotriva armei nucleare. Ție ți se dă deplina libertate de a rezolva problema respectivă. Ți se înmânează cheile tuturor depozitelor de bombe atomice, toate codurile și cifrurile, accesul în toate uzinele nucleare. Poftim, acționează!

Adam râse încetișor.

— Cum ai să utilizezi această strălucită ocazie de a salva omenirea? Eu știu cum. Ai să stai în mijlocul depozitelor de bombe atomice și ai să urli de groază.

— Dar de ce neapărat să urlu?

— Pentru că nu înțelegi nici pe dracu din toată treaba asta, la fel cum alți oameni nu înțeleg munca noastră… Da, va exista o asemenea știință, Știința Omului. Da, va exista și Tehnica Omului. Dar cei dintâi specialiști în această știință și în această tehnică suntem noi. Iar un specialist, în afara îndatoririlor general umane, răspunde pentru știința lui, și pentru toate aplicațiile ei! Pentru că în ultimă instanță, el face toate acestea cu ajutorul ideilor, cunoștințelor, hotărârilor sale! El, și nimeni altcineva! Așa că, vrei-nu vrei, dar nouă ne revine sarcina de a orienta dezvoltarea științei despre sinteza informației în om.

— Bine, să admitem… Viktor Kraveț nu voia să se dea bătut. Dar, cum s-o orientăm? Știi că nu există încă o metodă de aplicare, cu o siguranță absolută a descoperirii spre binele oamenilor, după cum am jurat cu un an în urmă!

— Ia uitați-vă, băieți, spuse încet Adam.

Toți trei își întoarseră capetele spre stânga. Sub un copac, pe o bancă, ședea o fetiță. Alături de ea zăcea un ghiozdan, și două cârji. Picioarele subțiri, în ciorapi negri, erau întinse, nefiresc. Razele de soare, pătrunzând prin frunzișul copacilor, se jucau prin părul ei brun.

— Luați-o înainte. Vă ajung eu din urmă. Krivoșein se apropie de fetiță și se așeză alături de ea pe marginea băncii. Bună ziua, fetițo!

Ea își ridică mirată ochii mari și limpezi, dar care nu aveau nimic de copil.

— Bună ziua…

— Spune-mi, fetițo… Krivoșein îi zâmbi ca să nu o sperie. Te rog, să nu te mire întrebarea mea: La voi la școală, cel care nu și-a ținut cuvântul dat este scuipat în ureche?

— Nuuu… răspunse cu teamă fetița.

— Pe vremea mea era scuipat. Exista un astfel de obicei barbar… Știi ceva? Îți dau cuvântul meu că nu va trece nici un an și tu vei fi sănătoasă și frumoasă. Ai să alergi, ai să cazi, ai să te plimbi cu bicicleta, ai să faci baie în Nipru. Îți promit. Pot să mă scuip în ureche dacă am să te mint!

Fata îl privea cu ochii mari și pe buzele ei apăru un zâmbet neîncrezător.

— Dar… la noi nu se scuipă. Noi avem o școală care…

— Înțeleg… Și nici asemenea școli n-o să mai fie. O să înveți la o școală obișnuită. Ai să vezi! Uite așa…

Nu mai avea ce să-i spună. Dar fetița se uita la el cu atâta candoare, încât îi era cu neputință să plece de lângă ea.

— Pe mine mă cheamă Sașa, dar pe dumneavoastră?

— Valea… Valentin Vasilievici.

— A, știu, dumneavoastră locuiți la nr. 33. Iar eu la nr. 39, la trei case.

— Da, da… Ei, eu trebuie să plec la serviciu…