dimineaţă şi după-amiază, Rudy Steiner bătea la uşă şi întreba dacă mai era bolnavă. Fata nu era bolnavă.

În a patra zi, Liesel bătu la uşa vecinului ei şi îl întrebă dacă ar vrea să meargă din nou la copacii unde împărţiseră pâinea cu un an în urmă.

– Trebuia să-ţi fi spus mai devreme, zise ea.

 

După cum îi promisese, au mers pe stradă, spre Dachau. Au stat printre copaci. Erau forme lungi de lumini şi umbre. Conuri de pin zăceau împrăştiate ca nişte biscuiţi.

„Mulţumesc, Rudy.

Pentru tot. Pentru că m-ai ajutat pe stradă, pentru că m-ai oprit…” Nu îi spuse nimic.

Mâna ei se sprijini uşor pe ramura decojită de lângă ea.

– Rudy, dacă îţi zic ceva, promiţi să nu spui niciun cuvânt nimănui?

– Sigur. Vedea seriozitatea de pe chipul fetei şi simţea gravitatea vocii ei. Se sprijini de copacul de lângă ea. Ce este?

– Promite!

– Deja am făcut-o.

– Fă-o din nou. Nu poţi să-i spui mamei tale, fratelui tău, nici lui Tommy Müller. Nimănui.

– Promit!

Înclinându-se.

Privind spre pământ.

Ea încercă de mai multe ori să găsească punctul de plecare de la care să înceapă, citind propoziţii la picioarele ei, unind cuvinte cu conuri de pin şi cu crenguţe rupte.

– Mai ştii când eu m-am lovit jucând fotbal pe stradă? zise ea.

I-au trebuit aproximativ trei sferturi de oră ca să povestească despre un acordeon, două războaie, un boxer evreu şi o pivniţă. Fără să uite ce se întâmplase cu doar câteva zile în urmă, pe strada München.

– Din acest motiv te-ai apropiat ca să te uiţi mai bine, spuse Rudy, în acea zi cu pâinea. Ca să vezi dacă era acolo.

– Da.

– Doamne, Dumnezeule!

– Da.

 

Copacii erau înalţi şi triunghiulari. Erau tăcuţi.

Liesel scoase Scuturătoarea de cuvinte din geantă şi îi arătă una dintre pagini lui Rudy. Acolo era desenat un băiat cu trei medalii atârnându-i la gât.

– ”Păr de culoarea lămâilor”, citi Rudy. Degetele lui atinseră cuvintele. I-ai povestit despre mine?

La început, Liesel nu răspunse. Poate că datorită descoperirii bruşte a iubirii pe care o simţea pentru el. Sau poate că îl iubise dintotdeauna? Este posibil. Deşi nu putea vorbi, dorea ca el să o sărute. Voia să-i ia mâna şi să o tragă spre el. Nu conta unde. Pe gură, pe gât, pe obraz. Pielea ei tânjea după acest lucru, aştepta.

 

Cu ani în urmă, când se întrecuseră pe un teren noroios, Rudy era un set de oase asamblate la repezeală, cu un zâmbet ştirb, şubred. Printre copaci, în acea după-amiază, el era cel care oferea pâine şi ursuleţi de pluş. La Tineretul Hitlerist, era triplu campion la atletism. Îi era cel mai bun prieten. Şi mai era o lună până la moartea lui.

– Bineînţeles că i-am spus despre tine, zise Liesel.

Îşi lua rămas-bun şi nici măcar nu ştia.

Cartea mică şi neagră a Ilsei Hermann

La mijlocul lunii august, a crezut că se ducea pe Grande Strasse numărul 8 pentru vechiul leac.

Să se înveselească.

Asta a fost ceea ce credea.

 

Ziua fusese fierbinte şi umedă, dar erau anunţate averse pentru seară. În Ultimul străin, era un citat spre sfârşit. Lui Liesel i s-a adus aminte de el pe când trecea pe lângă magazinul lui Frau Diller.

ULTIMUL STRĂIN, PAGINA 211 „Soarele amestecă Pământul. Ca pe o tocană, ne amestecă întruna.”

În acel moment, Liesel se gândi la citatul respectiv doar pentru că era o zi călduroasă.

Pe strada München, rememoră evenimentele petrecute în acel loc, cu o săptămână în urmă. Văzu evreii venind pe drum, curgerea lor, numerele şi suferinţa. Se hotărî că lipsea un cuvânt din citat.

„Lumea era o tocană urâtă, se gândi ea.

Atât de urâtă, încât nu o pot suporta.”

 

Liesel trecu podul peste râul Amper. Apa era superbă, bogată şi de culoarea smaraldului. Vedea pietrele de pe fund şi auzea cântecul familiar al apei. Lumea nu merita un asemenea râu.

Urcă dealul spre Grande Strasse. Casele erau grozave şi detestabile. Îi plăcea durerea slabă din picioare şi din plămâni. „Mergi mai repede”, se gândi ea şi începu să urce ca un monstru care ieşea din nisip. Inspira mirosul ierbii din vecini. Era proaspătă şi dulce, verde şi cu vârfuri galbene. Traversă grădina fără să întoarcă măcar o dată capul şi fără vreo pauză provocată de paranoia.

 

Fereastra.

Puse mâinile pe pervaz şi sări înăuntru.

Ateriză.

Cărţi şi pagini, şi un loc vesel.

 

Trase uşor o carte de pe raft şi se aşeză cu ea pe podea.

„Oare e acasă?” se întrebă fata, dar nu îi păsa dacă Ilsa Hermann tăia cartofi în bucătărie sau se afla la oficiul poştal. Sau stătea năucă şi înaltă aplecată asupra ei, uitându-se la ce citea.

Fetei pur şi simplu nu îi mai păsa.

Multă vreme, a stat şi a citit.

Îl văzuse pe fratele ei murind cu un ochi deschis şi cu unul încă visând. Îi spusese adio mamei sale şi şi-o imaginase singură, aşteptând un tren care să o ducă acasă, spre uitare. O femeie de sârmă se aşezase pe jos, strigătul ei rostogolindu-se pe stradă până când a căzut pieziş ca o monedă avidă de mişcare. Un tânăr a fost spânzurat de o funie făcută din zăpadă la Stalingrad. Îl văzuse pe pilotul din bombardier murind în carcasa metalică. Îl văzuse pe bărbatul evreu care îi oferise de două ori cele mai frumoase pagini din viaţa ei mergând spre un lagăr de concentrare.

Acele imagini erau lumea şi bolboroseau în ea, în timp ce stătea cu minunatele cărţi şi titlurile lor îngrijite. Fierbeau în ea pe când răsfoia paginile care debordau de paragrafe şi cuvinte.

„Nenorocitelor, se gândi. Nenorocitelor frumoase.

Să nu mă faceţi fericită. Vă rog, nu mă copleşiţi, amăgindu-mă că vreun lucru bun poate să iasă din toate acestea. Uitaţi-vă la vânătăile mele. Uitaţi-vă la tăietura asta. Puteţi vedea tăietura din mine? O vedeţi crescând în faţa ochilor voştri, măcinându-mă? Nu vreau să mai sper la nimic altceva. Nu vreau să mă rog ca Max să fie în viaţă şi în siguranţă. Sau Alex Steiner.”

Pentru că lumea nu îi merită.

 

Smulse o pagină din carte şi o rupse în două.

Apoi, un capitol.

Curând, nu mai