Revoluţia grecească, pe de o parte, caracterul antigrecesc al mişcării lui Vladimirescu, pe de alta, au avut un prim rezultat pozitiv: sfârşitul regimului fanariot în ţările române. O notă comună a puterilor europene, din 14 martie 1822, punea turcilor în vedere să evacueze cele două provincii; totodată, delegaţii ale marilor boieri din Moldova şi Muntenia prezentau Porţii revendicările lor privitoare la vechile libertăţi ale tării. Cel putin una din ele a fost satisfăcută: repunerea pe tron a domnitorilor pământeni. La 13 iulie 1822, Poarta îi numea, simultan, pe Grigore Dimitrie Ghica în Muntenia şi pe Ion Sandu Sturdza în Moldova. Aveau să domnească mai putin de sase ani, până la izbucnirea noului război ruso-turc.

  Amândoi făceau parte din grupul de mari boieri cărora li se poate spune „naţionalişti". Grigore Ghica era fiul marelui ban Dimitrie Ghica, seful „partidei naţionale" din Muntenia la sfârşitul secolului al XVIII-lea, şi al unei Văcăreşti. Ion Sturdza, a cărui alegere fusese oarecum neaşteptată, era un boier bătrân cu idei surprinzător de „avansate" pentru vremea sa. Lui îi va fi mai greu decât celuilalt să se impună clanului marilor boieri, multi dintre aceştia refuzând chiar să se întoarcă din exilul lor bucovinean atâta timp cât va fi el pe tron. Sturdza va cârmui cu ajutorul unor boieri de a doua şi a treia clasă, cu excepţia lui lordache Catargi, cel care avusese o misiune secretă la Paris, în 1810, şi fusese arestat de ruşi la întoarcere (întrucât s-ar fi găsit la el dovezi cum că ar fi fost afiliat la francmasonerie). De aceea, se spune despre Sturdza că este înconjurat de cărvunari (carbonari).

  Caracteristica principală a domniei primilor domnitori pământeni va fi accelerarea procesului de occidentalizare. Un număr tot mai mare de tineri, boieri sau burghezi, vor studia în străinătate, în Italia, Germania si, mai cu seamă, în Franţa. Influenta franceză, nu numai asupra ideilor politice, asupra dreptului, asupra literaturii şi chiar şi asupra limbii, este preponderentă – de fapt, cvasiexclusivă. Francezul de astăzi nu mai are decât o idee foarte vagă despre ceea ce a reprezentat influenta franceză în Europa în secolul al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XlX-lea. De la Lisabona la Petersburg, de la Stockholm la Atena, moravurile, instituţiile, gândirea, limba au suferit, pretutindeni, mari transformări provocate de pătrunderea modelului francez, însă nicăieri în Europa influenta franceză nu va fi fost mai adâncă şi mai durabilă decât în ţările române. Se poate spune fără exagerare că, vreme de peste un veac, de la începutul secolului al XlX-lea şi până după primul război mondial, românii au fost literalmente „colonizaţi" de francezi – fără prezenta colonizatorului. Avem probabil de a face cu cea mai frumoasă reuşită a influentei prin cultură înregistrată de istoria modernă.

  Admiraţia românilor pentru Franţa, în secolul al XlX-lea, nu se poate compara decât cu aceea a romanilor pentru Grecia în primele secole ale imperiului, sau cu aceea a japonezilor din secolele al Vll-lea-al VUI-lea pentru China. aşa cum scria Elena Văcărescu, în Memorial sur le mode mineur, legătura românilor cu Franţa a fost „un caz pasional". Aidoma omului care-i gata să se înăbuşe într-o încăpere fără aer, românul, după veacuri de izolare, era ca năucit, ca ameţit de aerul proaspăt, când ferestrele s-au deschis pentru el către Occident.

  Deosebirea esenţială dintre „aculturaţia" românilor şi cea a ruşilor, cu un secol mai devreme, sub Petru cel Mare, constă în aceea că românii au făcut-o spontan şi aproape cu pasiune, pe când în Rusia ea se făcuse din poruncă de sus şi sub ameninţarea cnutului.

  Si cum ruşii, ca toţi ceilalţi europeni, adoptaseră franceza ca limbă de comunicare internaţională, şi chiar ca limbă de salon în lumea aristocrată, s-a produs un fenomen paradoxal: chiar în momentul în care Rusia devenise principalul obstacol în fata preponderentei franceze în Europa, tot Rusia, în perioadele când a ocupat Principatele, era unul din „catalizatorii" culturii franceze în ţările române.

  Cu toate că, în Germania, se afla un mare număr de studenţi români, faptul acesta n-a frânat în nici un fel şi nici măcar nu a concurat pătrunderea francezei ca „limbă de salon", nici influenta Franţei în domeniul ideilor politice, al structurilor administrative şi al dreptului, în schimb, literatura şi gândirea germană au avut o influentă foarte profundă asupra poeţilor şi a filosofilor.

  Urmările acestea se fac însă simţite mai târziu, adică atunci când ocesul de integrare în cultura apuseană avea să fie mai înaintat. De f nt formarea după modele germane putuse fi văzută la intelectualii mâni de peste Carpaţi, în Transilvania aflată sub stăpânire habsbur-icâ Acolo, şcoala austriacă contribuise la împlinirea celor dintâi vo-atii dg istorici şi de gramatici „moderni" (asa cum se întâmplase şi cu croaţii, slovenii şi sârbii din Voivodina), precedând cu o jumătate de veac apariţia studiilor de nivel asemănător în Muntenia şi în Moldova. Mai târziu, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, într-un moment de mare efervescentă, aproape de maturitate a „inteligentei" romaneşti moderne, putem spune fără să exagerăm că influenta şcolilor de gândire din Germania romantică a fost preponderentă în tot ţinutul românesc (nu s-a întâmplat oare acelaşi lucru în întreaga Europă?). Va fi destul să constatăm că cei trei bărbaţi care domină literatura română de la sfârşitul secolului al XlX-lea: Eminescu, Ca-ragiale şi Maiorescu au toţi trei o formaţie fundamental germană.

  Studenţii – primii sunt semnalaţi la Paris în jurul anului 1800, şi numărul lor va spori întruna, mai ales după 1830 – nu sunt singurii care aduc lumina şi moda din Apus. Gazetele sunt căutate cu înfrigurare, cu precădere cele franţuzeşti – jurnalele de modă ne-fiind nici ele uitate! Se constituie adevărate reţele de cititori, deoarece abonamentul este scump. Abonamentele se fac la Viena, chiar şi pentru jurnalele franţuzeşti, căci posta austriacă aplică tariful întreg periodicelor care nu sunt cumpărate în Austria. aşa se face că un abonament la Journal des Debats sau la Le Constitutionnel sau la La Presse costă, la Iaşi, 120 de franci pe an, dacă abonamentul este