Judecătorul dădu din umeri. Cine o fi fost și ăsta care credea el că așa se face justiție în țara românească? Nu avu însă timp să fie multă vreme nedumerit. În aceeași zi apăru în ziarul regional un mic reportaj, de fapt o notiță, intitulată: Pentru 25 de lei bacșiș. Și începea astfel: „O femeie fuge în noapte. Doi huligani o urmăresc. Este prinsă, apucată de păr. Un taxi oprește. Femeia este împinsă înăuntru, și în ciuda strigătelor ei, șoferul, impasibil, pentru 25 de lei bacșiș, pornește mașina și în loc să oprească la primul post de miliție, îi ajută pe huligani și-i duce la destinație, unde femeia este tîrîtă și violată…” Și încă două-trei fraze care anunțau că huliganii au fost prinși și își vor primi urgent pedeapsa meritată, care, se spera, va fi cît mai severă, dar… să se termine și cu obiceiul care îl poate face pe un șofer să fie părtaș la astfel de fapte odioase, numai să primească el un bacșiș gras…

Judecătorul tresări; ca om al legii el știa ce însemna într-un articol de presă cuvîntul părtaș. Era o asmuțire să fie pedepsit și șoferul. Și într-adevăr așa se și întîmplă. Dar raportul anchetatorului nu-l implica și nu-l implica nici reclamanta, aceeași miliție viră rapid, îl arestă și îl puse sub acuzare, pentru complicitate la „viol în grup”, deși dosarul care se afla sub privirea judecătorului sugera concluzia că, din faptele prezentate, reclamanta se dusese cu pîrîții de bunăvoie, rămînînd ca tribunalul să judece și să stabilească adevărul. „Vă arăt eu vouă, gîndi judecătorul, ca să stîrpiți bacșișul vreți să condamnați un om pentru complicitate la un viol, și acela inexistent!” Notița din ziar era semnată. Se gîndi să-i dea ziaristului un telefon și să-i atragă atenția că mersul justiției nu trebuie tulburat, că după pronunțarea verdictului și bineînțeles în cunoștință de cauză asupra dosarului, se putea scrie și semnala opiniei publice că s-a făcut o nedreptate, o eroare și să se ceară revizuirea procesului. Dar nu înainte! Se răzgîndi însă, individul nu era, bineînțeles, un inocent, sau poate era un tîmpit execrabil în cel mai bun caz, un umil executant al aceleiași voci care îi dăduse și lui un ordin telefonic. Numai că iarăși nu avu prilejul „să le arate el lor” ce însemna să fii judecător: i se luă procesul și i se dădu altuia, care fără să ezite condamnă la ani grei, șapte și zece celor doi și cinci șoferului. „Bine, îi spuse el colegului său, dar pe ce dovezi de vinovăție ați putut să dați un asemenea verdict?” „Sînt la dosar, răspunse acesta netulburat, dacă vreți, aruncați-vă un ochi.” Și-l aruncă; dispăruseră din el declarațiile chelnerului și ale responsabilului restaurantului, care îi disculpau pe cei doi și scoteau din cauză și pe șofer. Iar documentul anchetatorului de la miliție fusese schimbat cu un altul. Și toate acestea foarte rapid, în cîteva săptămîni și sub starea de arest a acuzaților, cărora li se respinse cererea de a fi aduși în instanță martorii, chelnerul și responsabilul.

Judecătorul, deși tînăr, înțelese un lucru mai profund, că nu convenea adică nimănui în România să existe o lege care să-i silească pe paraziți să muncească. Îi silea în felul acesta. Probabil că nu vor face atîția ani, o să li se dea drumul înainte chiar să apară vreo amnistie. Dar întîi că procedeul era aberant, ce se întîmpla cu ceilalți paraziți care nu făceau prostia să se încurce cu vreo prostituată? O măsură restrictivă sau privativă de libertate nu poate trăsni doar pe unii, în timp ce alții, vinovați de același mod de viață, își văd mai departe de parazitismul lor și din pedepsirea altora nu învață decît cum să se ferească mai bine. Și pe urmă de ce să recurgi pentru asta la justiție, al cărei simbol e cumpăna dreaptă și nepărtinirea ochilor ei legați de jurămîntul de a respecta legile scrise? Și al doilea, ce vină reală avea șoferul? Cinci ani fiindcă ai luat douăzeci și cinci de lei bacșiș? Ce făcea acum soția lui cu cei doi copii mici rămasă fără bărbat și acoperită de rușine? Judecătorul se indignă și își dădu demisia. Și-o dăduse chiar atunci, în ziua cînd îl întîlnii eu în parc, unde îmi povesti mult mai pe larg toate acestea.

Se înscrise în barou și începu să practice avocatura. Nu se știe pe ce căi (fiindcă o atitudine demnă din fericire se află la fel de rapid și pe căi la fel de uimitoare ca și una nedemnă), soția șoferului îl căută și îi spuse că știe totul, cum a refuzat el să asculte de un ordin superior, cum i s-a luat dosarul și cum în urma verdictului el și-a dat demisia; îl ruga s-o ajute să-și scoată bărbatul din închisoare, care a fost lovit rău, fusese exclus din partid înainte de a fi arestat, într-o ședință în care organizația n-a votat pentru excludere, totuși l-au exclus din ordin de sus și el săracu’ nici n-a fost chemat să fie de față, l-au judecat în lipsă și că s-a interesat de femeia aceea… Tot cartierul o cunoaște, bărbatul ei e un bețiv care în seara cu violul a trimis-o după băutură, dar fără să-i dea bani, ea s-a încurcat cu cei doi neisprăviți pentru suma de două sute de lei, pe care aceștia, după ce s-au distrat cu ea, nu i-au mai dat fiindcă n-aveau și atunci asta, ca să justifice acasă de ce a lipsit atîta, dar să se și răzbune pe cei doi și mai ales de ce n-a adus băutură, i-a spus bărbatului ei că a fost violată. Violată?! a urlat el. Atunci hai la miliție!…

Ștefan Pop ceru revizuirea procesului, dar nu obținu după doi ani de insistențe decît un recurs extraordinar, fiindcă nu i se admise teza că dosarul fusese trucat, procesul se judecă tot după vechiul dosar. Noile probe nu fură admise. Totuși instanța