Ştiam acum precis că poncaşii căpătaseră întăriri şi ne urmăriseră îndeaproape cu intenţia să se răzbune. Popasul nostru în timpul bolii lui Old Firehand le oferise răgazul să-şi adune toate forţele disponibile. Dar de ce era nevoie ca numai pentru trei inşi să mobilizeze atîţia războinici şi de ce nu ne-au atacat mai demult, asta n-o mai înţelegeam — afară de cazul că Parranoh ştia unde se află "fortăreaţa" şi plănuia să atace întreaga aşezare.

Cele două iscoade croiseră o potecă destul de bună, încît coboram relativ repede spre valea ce se întindea înaintea noastră. Cînd, deodată, auzii un zăngănit ca de fiare venind dinspre un desiş de cireşi sălbatici.

Făcîndu-i semn lui Harry să se ascundă, mă lungii repede la pămînt, trăsei cuţitul din teacă şi mă tîrîi în ocol către locul cu pricina. Primul lucru care mă izbi era o grămadă de capcane de fier şi alături — o pereche de picioare subţiri, strîmbe, încălţate în nişte mocasini colosali. Descoperii mai apoi un surtuc vînătoresc de dimensiuni remarcabile, la căpătui căruia, sus, odihneau borurile obosite ale unei pălării de pîslă sub care se iţea o barbă cîlţoasă, fără noimă.

Şi din haosul bărbii pîndeau doi ochişori vioi, atenţi, sfredelind frunzişul.

Era Sam. Dar ce căuta bătrînul aici cînd eu îl credeam de mult sus, în "fortăreaţă"? Enigma era în fond lesne de dezlegat: n-aveam decît să-l întreb. Mă furişai deci uşurel în spatele lui, bucurîndu-mă de pe acum de spaima ce avea s-o tragă.

Uşor, cît se poate de uşor, pusei stăpînire pe puşca de lîngă el, preistorica lui Liddy şi îi ridicai cocoşul ruginit.

Auzind clămpănitul, Sam sări atît de iute în picioare, încît îşi agăţă de rămuriş faimoasa pălărie laolaltă cu peruca. Iar cînd văzu propria-i armă îndreptată asupra lui, sub nasul de papagal stropit cu toate culorile curcubeului, i se căscă o gură cît o şură.

—- Sam Hawkens, îi şoptii, închide repede gura, că de nu, îţi vîr toate capcanele în ea!

— Good luck! Păcatele mele! M-aţi speriat, sir, dacă nu mă-nşel! Răspunse omuleţul care, în pofida spaimei, nu scosese nici măcar o exclamaţie. Şi, potrivindu-şi peruca şi pălăria la locul cuvenit, adăugă: Dracu' să vă ia! Mi-au îngheţat mădularele, vreau să spun... dacă aţi fi fost o piele-roşie, atunci...

— ... atunci mîncarea ce ai înghiţit-o aseară ar fi fost, desigur, ultima. Iată-ţi puşcociul! Şi spune-mi, te rog, ce ţi-a venit să te culci tocmai aici?

— Să mă culc? Adică să dorm? Ei, asta-i bună! Nici vorbă de aşa ceva... chiar dacă, întîmplător, nu v-am băgat de seamă. Îmi zburau gîndurile la perechea aia de şobolani pe care voiam să-i vînez şi să le iau pielea. Totuşi, cum să spun, apelez la discreţie. N-are rost să ştie lumea cum l-aţi luat pe bătrînul Sam ca din oală.

— Lasă, nu află nimeni.

— Dar unde-i tînărul sir?

— E aici, mai în spate. Auzisem sunînd fierăria asta şi fusesem, fireşte, curios să ştiu cine trage clopotele.

— Clopote? Se auzea chiar atît de tare? Măi, măi, Sam Hawkens, urs idiot şi bătrîn ce-mi eşti! Stai la pîndă ca un catîr ramolit, cică să mai faci rost de nişte scalpuri şi cînd colo, te aud pînă şi surzii din Canada, dacă nu mă-nşel! Dar cum de-aţi nimerit aici? Veneaţi şi dumneavoastră pe urmele celor două piei-roşii?

Confirmai şi îi povestii cele văzute.

— Hm! Va fi mare cheltuială de pulbere, sir, mare de tot! Veneam cu capcanele în susul apei, cînd, deodată, zăresc doi indieni, dacă nu mă-nşel. Se foiau la marginea tufişului, la vreo opt paşi de mine. Fireşte că m-am făcut una cu pămîntul. Unul a luat-o în jos, celălalt în sus, ca să cerceteze valea. Las' că-mi pică ei în mînă, mi-am spus. Am aşteptat pînă a trecut unul pe lîngă mine, pe urmă m-am ascuns repede aici. Numai să se întîlnească amîndoi sub nasul meu, c-apoi îi întreb eu de nume!

— Crezi că se poate?

— Fireşte că se poate. Dacă sînteţi deştept, duceţi-vă în partea cealaltă şi o să-i prindem în cleşte. Preveniţi-l şi pe micul sir, să nu facă vreo boroboaţă.

Procedai după sfatul lui şi, întorcîndu-mă la Harry, îl informai, în cîteva cuvinte, asupra situaţiei. Apoi ne postarăm exact în dreptul lui Sam, aşteptînd să se întoarcă cei doi indieni.

Răbdarea ne fu supusă la greu examen. Trecură cîteva ore pînă auzirăm paşii unui om care se furişa în direcţia noastră. Era unul din poncaşii pe care-i aşteptam, un hojma de bărbat, dat naibii se vede — pentru că, nemaiavînd loc de cingătoare pentru cîte scalpuri lua se în viaţa lui, îşi împodobise şi pantalonii cu ciucuri din păr de om.

Abia intră în "domeniul" nostru, că se şi pomeni înşfăcat de ambele părţi şi doborît. La fel o păţi şi celălalt, care apăru după scurt timp. Treaba împlinită, ne înapoiarăm tustrei la "fortăreaţă".

La intrare îl găsirăm de gardă pe Will Parker, care stătuse pitulat îndărătul unor tufe şi trebuie să-l fi văzut pe poncaş spionînd la nu mai cîţiva paşi de el. Sam îl măsură, dezamăgit.

— Greenhorn mi-ai fost, greenhorn ai să rămîi pînă nu te-or apuca roşii de chică, dacă nu mă-nşel. Crezuşi, pesemne, că poncaşii umblă după furnici, de n-ai înfipt cuţitul în el?!

— Ascultă, Sam Hawkens, mai ţine-ţi limba-n frîu, că altminteri fac cu tine ce n-am făcut adineauri! Cui îi zici greenhorn? Lui Will Parker? Păi, numai gluma asta şi ajunge să-ţi găuresc mutra, hodorogule! Oare fiul mumă-ti n-are atîta glagorie în cap ca să ştie că pe o iscoadă mai bine o laşi să treacă decît s-o dobori fără rost, trădîndu-ţi astfel prezenţa?

— Fie pe voia ta, omule, dacă nu te îmbie, cum văd, nici un scalp indian...

Şi Sam porni ţanţoş spre gîrlă. Dar înainte de a dispare după stînci, se mai întoarse o dată spre Will Parker şi adaugă:

— Cască bine ochii! Dincolo, în văgăună, e un cuib întreg de arcaşi. S-ar putea să-şi vîre şi ei nasul printre picioarele tale. Păcat de tine, dacă nu mă-nşel, mare păcat!

Şi ne-o luă iarăşi înainte. Mai că nu se zărea de sub