capcanele lui. Curînd ieşirăm din rîpă şi ne plimbarăm în voie privirea peste întreaga tabără. Bătrînul trapper şuieră o dată lung, ascuţit şi toată lumea se înfăţişă în mare grabă ca să afle ultimele noutăţi.

Old Firehand ne ascultă tăcut pînă la capăt. Dar cînd îi comunicai chestiunea cu Parranoh, scăpă o exclamaţie de mirare şi totodată de bucurie..

— Dacă nu v-aţi înşelat cumva, sir, înseamnă că pot să-mi împlinesc în cele din urmă jurămîntul şi să-l prind în pumni pe ticălos. Ani de zile aceasta mi-a fost singura şi cea mai arzătoare dorinţă.

— Dar chica lui mă cam derutează.

— Aş! Nu e nici o minune. Îl aveţi ca exemplu pe Sam Hawkens cu căpăţîna şi cu peruca lui. Şi, totuşi, mai că nu-mi vine să cred că nu l-aţi ucis în noaptea aceea. Poate că n-a fost decît rănit şi, găsindu-l, poncaşii l-au transportat de acolo. S-o fi întremat în timpul zăcerii mele. Apoi s-o fi apucat să ne adulmece, să ne urmărească.

— Atunci de ce nu atacă?

— Nu ştiu. În orice caz, va fi avînd vreun motiv. Aflăm noi mai tîrziu. Sînteţi obosit, sir?

— Nu prea.

— Vreau să-l văd şi eu. Mă însoţiţi?

— Se înţelege. Dar trebuie să vă atrag atenţia că drumul e primejdios. Indienii îşi vor aştepta zadarnic iscoadele, apoi vor trimite oa meni în căutarea lor. Iar aceştia vor da peste cele două cadavre. Ne putem pomeni printre poncaşi şi fără sprijin de nicăieri.

— Posibil, fireşte. Dar nu mă rabdă inima să stau aici, în bună linişte, pînă ne vor ataca. Dick Stone!

Acesta fusese plecat la vînătoare, deci nu mă văzuse pînă atunci. Omul mă salută cordial, după care Old Firehand îl întrebă:

— Ştii ce avem de făcut?

— Îmi închipui.

— I-aţi puşca şi hai după pieile-roşii!

— Sînt gata, sir! Plecăm călare?

— Nu. Mergem numai pînă la groapa aceea a lor... Şi voi, ăştilalţi, nu staţi cu mîinile în sîn! Camuflaţi cu verdeaţă catch-urile, adăposturile pentru piei! Nu poţi să ştii ce se mai întîmplă. Dacă indienii trec cumva de stînci şi vin încoace, barem să nu găsească nimic de jefuit. Harry, tu du-te la Will Parker! Iar tu, Bill Bulcher, vezi să fie ordine în absenţa noastră!

— Ia-mă şi pe mine, tată! Se rugă Harry.

— N-are nici un rost, băiete. Mai bine odihneşte-te. O şi-ţi vină şi ţie rîndul la timpul cuvenit.

Harry mai stărui, dar Old Firehand rămase ferm pe poziţie. Pornirăm aşadar în trei, tăind gîrla.

După cîteva instrucţiuni date santinelei, ne îndreptarăm spre locul unde stătuse ascuns Sam Hawkens. Drumul care ducea de acolo spre rîpă era în orice caz mai potrivit; aveam acoperire din ambele părţi şi, în plus, siguranţa că-i vom întîlni pe indienii care, după cum chibzuisem, îşi vor fi părăsit ascunzişul ca să-i caute pe camarazii dispăruţi.

După ce noi plecaserăm, în zori ieşise şi Winnetou din tabără şi, din păcate, încă nu se întoarse. Ne-ar fi fost, desigur, un însoţitor ideal. Pe de alta parte, întîrzierea lui mă cam îngrijora. Nu era deloc exclus să se fi întîlnit cu poncaşii. Or, în acest caz, cu toată vitejia lui, n-ar fi putut scăpa teafăr.

Mă gîndeam, tocmai, la aceste lucruri, cînd, deodată, tînărul şef al apaşilor răsări dintr-un desiş. Mîinile noastre care, la foşnetul crengilor, se încleştaseră pe puşti, reveniră brusc în poziţia normală.

— Winnetou va merge şi el cu oamenii albi ca să-i vadă pe Parranoh şi pe poncaşi, hotărî acesta. Îl privirăm nedumeriţi. Ştia, va să zică, de prezenţa duşmanului în acele locuri.

— I-a zărit oare fratele meu roşu pe cei mai cruzi dintre războinicii siucşilor? Îl întrebai.

— Winnetou trebuie să-l ocrotească pe fratele său, Old Shatterhand şi pe fiul Ribannei. De aceea s-a ţinut toată vremea după ei. A văzut şi cum s-au înfipt cuţitele în trupul celor două iscoade. Cît despre Parranoh, acesta şi-a pus pe cap chica unui războinic din neamul osagilor. Are părul mincinos şi gîndul viclean. Winnetou îl va ucide.

— Nu, să nu te atingi de Parranoh! Lasă-l în grija mea! protestă Old Firehand.

— Winnetou l-a mai dăruit o dată prietenului său alb.

— Acum nu-mi mai scapă, fii sigur căci...

Restul frazei nu-l auzii, pentru că, în acel moment, observai doi ochi lucind dindărătul unei tufe şi, repezindu-mă, dintr-un salt, îl înşfăcai pe spion.

Şi cine credeţi că era? Parranoh în persoană! Abia îl apucasem însă de beregată, că tufele vecine foşniră ameninţător şi cîţiva poncaşi se năpustiră în ajutorul căpeteniei.

Prietenii mei, văzînd ce se întîmplă, săriră la rîndul lor în luptă. Pe şeful alb al poncaşilor îl imobilizasem apăsîndu-l cu genunchiul în piept. Cu stînga îl strîngeam de gît, cu dreapta îi încleştam mîna în care ţinea cuţitul. Se zvîrcolea ca şarpele şi făcea eforturi desperate să se smulgă din strînsoare. Zvîrlea din picioare ca taurul împiedicat, încercînd să se ridice; scalpul de împrumut, bogat şi pletos, îi zburase de pe cap; ochii bulbucaţi mai că-i săreau din orbite; gura îi spumega şi ţeasta, pe care Winnetou o jupuise de piele, zvîcnea ori bil în ritmul pulsului său sălbatic. Parcă aveam de-a face cu un ani mal turbat. Îi înfipsei nemilos degetele în beregată, încît trupul i se chirci, se cutremură, mădularele i se frînseră fără vlagă şi, dînd ochii peste cap, rămase inert la pămînt. Îl biruisem.

Abia acum, în fine, mă uitai înjur şi văzui o scenă pe care nici un condei n-ar putea-o descrie. Pentru a nu atrage atenţia inamicului, nimeni dintre noi nu se folosise de puşcă, ci numai de cuţit şi de tomahawk. Şi, totuşi nici un poncaş nu mai rămăsese în picioare. Toţi se zvîrcoleau pe jos, însîngeraţi şi zdrobiţi.

Winnetou tocmai îşi înfigea cuţitul în pieptul unui poncaş doborît; nu avea nevoie de ajutorul meu. Old Firehand îl strivea pe unul sub genunchi şi încerca să-l ţină la distanţă pe un altul, care-i sfîrtecase braţul. Alergai într-acolo şi-l trăznii pe poncaş cu propria-i secure. Trecui apoi la Dick Stone care, între două leşuri, se zbătea sub genunchii unui vlăjgan gata să-l omoare. Îl izbii şi pe acesta cu tomahawkul unuia dintre morţii de alături.

Stone se sculă de jos şi-mi strînse mîna.

— By