Old Firehand dădu să-mi întindă şi el mîna, dar tocmai atunci îl zări pe Parranoh culcat la pămînt.

— Tim Fin...? Căpetenia? Cine l-a altoit?

— Old Shatterhand, răspunse Winnetou în locul meu. Marele Spirit i-a dat putere de bivol care spintecă pămîntul cu coarnele sale.

— Omule, exclamă Old Firehand, cîte drumuri am bătut, n-am mai întîlnit fiinţă ca dumneavoastră! Dar Parranoh şi ai săi cum de-au reuşit să se ascundă aici, cu toate că Winnetou se găsea prin preajmă?

— Eu nu mă aflam în partea asta, lămuri Winnetou. Căpetenia albă descoperise urmele şi se luase după ele pe potecă. Desigur că războinicii săi vor fi în curînd aici. Eu zic ca fraţii mei albi să mă urmeze numaidecît pînă în wigwamul nostru.

— Aşa e! Întări Dick Stone. Trebuie să ajungem cît mai curînd la "fortăreaţă".

— Bine, să mergem, aprobă Old Firehand, al cărui braţ sîngera din belşug. Dar pînă una alta, trebuie să ştergem urmele luptei. Dick, tu postează-te niţel mai în faţă şi vezi să nu fim surprinşi.

— Gata, mă duc, sir, dar scoteţi-mi mai întîi cuţitul din spate. Nu-i chip să-l ajung cu mîna.

Unul dintre poncaşi îi împlîntase cuţitul care, în cursul încăierării, intrase şi mai adînc în carne. Din fericire, rana era uşoară şi, după ce-i smulserăm cuţitul, Dick Stone — cu trupul lui de fier — părea ca şi nevătămat.

— Cum îl cărăm de-aici pe prizonier? Se interesă Old Firehand.

— Să-l ducem pe sus, îmi dădui cu părerea. Dar cînd o să-şi vină în fire, vom mai avea niţel de furcă.

— Adică, îl ducem în spinare? întrebă Stone. De mult nu m-am simţit mai zdravăn ca acum. Hai să-i pregătesc flăcăului ăsta bătrîn o călătorie cît mai plăcută!

Lovi de cîteva ori cu securea, culcă la pămînt nişte arbuşti, curăţă tulpinile, luă pătura lui Parranoh tăind-o fîşii-fîşii, apoi dădu din cap satisfăcut.

— Alcătuim o targă, dacă vreţi, un fel de sanie, numele n-are im portanţă, îl legăm bine de tot, îl culcăm ca în leagăn şi dă-i drumul!

Propunerea fu acceptată şi pusă în practică. Apoi ne puserăm în mişcare, lăsînd însă în urma noastră o dîră atît de pronunţată, încît Winnetou, care era ultimul, se tot căznea să o şteargă, cît de cît...

A doua zi, foarte devreme, eram de mult în picioare şi urcam pe stînca unde îl revăzusem prima oară pe Harry. Soarele încă nu mijise pe culmi şi o pace adîncă domnea peste întreaga tabără.

Jos, în vale, plutea o ceaţă deasă, învăluind tufele în rotocoale alburii, dar sus văzduhul era clar şi o boare proaspătă încă adia în jurul tîmplelor. Un botgros tot sălta printre vrejurile de mure, îmbiindu-şi parcă, din guşa lui mare, ca de purpur, femeiuşcă neastîmpărată. Ceva mai încolo, ţopăia pasărea poreclită "pisică" pentru ţipătul ei caraghios, care aducea a mieunat. Iar jos răsuna viersul măiestru al unei alte minuni zburătoare care, după fiece arpegiu, parcă se aplaudă singură, cu un măcăit zgomotos. Totul era cît se poate de idilic şi atrăgător. Însă gîndurile mele stăruiau mai puţin la acest con cert matinal şi mai mult la întîmplările petrecute în ajun.

După aprecierea unuia dintre vînătorii noştri care cutreierase pădurile şi se întorsese în "fortăreaţă", poncaşii erau mult mai numeroşi decît presupuneam. Omul mai zărise încă o tabără de-a lor, unde îşi ţineau şi caii.

Era deci aproape sigur că acţiunea poncaşilor nu viza nişte persoane izolate, ci întreaga noastră aşezare. Or, punînd în cumpănă numărul covîrşitor al inamicului, situaţia noastră nu era de invidiat.

Pregătirile în vederea apărării împotriva unui eventual atac ne ocupară toată după-amiaza pînă seara tîrziu. Astfel, nici nu mai avurăm timp să luăm o decizie în legătură cu soarta lui Parranoh. Acesta zăcea, legat fedeleş şi bine păzit, într-o mică peşteră scobită în piatră...

Zilele următoare, poate chiar mai repede, aveau să se petreacă evenimente importante. Tocmai meditam cu îngrijorare la această perspectivă, cînd zgomotul unor paşi apropiaţi mă smulse din gînduri.

— Bună dimineaţa, sir! mă salută Harry. S-ar părea că somnul v-a părăsit cam devreme, ca şi pe mine, de altfel.

Dădui la rîndul meu bineţe şi adăugai:

— Vigilenţa e calitatea cea mai de preţ în acest colţ de lume plin de primejdii neaşteptate.

— V-aţi speriat de pieile-roşii? Întrebă băiatul zîmbind.

— Ştiu că glumiţi. Totuşi, dacă e să judecăm serios, nu sîntem în total decît treisprezece oameni, în timp ce duşmanul numără de vreo zece ori pe-atît. Nu-l putem înfrunta într-o luptă făţişă. Singura noa stră speranţă ar fi să nu ne descopere.

— Vedeţi lucrurile prea în negru. Treisprezece bărbaţi ca ai noştri sînt în stare să se bată şi să pună pe fugă pieile-roşii.

— Eu judec altfel. Poncaşii sînt furioşi din pricina atacului nostru neaşteptat, mai mult, din pricina pierderilor suferite ieri. În plus, ei ştiu că Parranoh, căpetenia lor, se află în mîinile noastre. Fără îndoială că au şi cercetat terenul, au găsit leşurile şi au constatat lipsa lui Parranoh. Cînd o hoardă ca a lor a bătut atîta drum în vederea unui scop, atunci îl va urmări cu cea mai mare dîrzenie şi viclenie.

— Toate bune, sir, dar nu văd de ce ne-am înfricoşa. Îi cunosc eu. Sînt laşi, îşi pierd repede cumpătul, atacă numai pe la spate şi pe cei lipsiţi de apărare. Am bătut în lung şi-n lat pămînturile lor, de la Mississippi pînă la Oceanul Pacific, din Mexic pînă în regiunea lacurilor. I-am fugărit şi i-am hărţuit. Uneori, am fost nevoiţi să ne retragem şi să ne ascundem în faţa superiorităţii lor numerice, dar întotdeauna, datorită curajului nostru, am rostit ultimul cuvînt. Îl priveam atent, fără să-i răspund. Băiatul, însă, citea, probabil, în ochii mei cu totul altceva decît aprobare. De aceea, după o scurtă pauză, reluă:

— Gîndiţi cum vreţi, sir, dar uneori numai arma e în stare să slujească anumite simţăminte ale omului, fie el bărbat matur, fie tînăr ca mine. Dacă aţi trece pe la Bee-fork, aţi vedea mormîntul a două fiinţe pe