care le-am iubit mai presus de orice. Au fost omorîte de indieni. De atunci, ori de cîte ori zăresc fluturînd o chică de indian, mîna îmi zvîcneşte şi simt nevoia să mă răzbun. Mulţi s-au prăbuşit de pe caii lor, fulgeraţi chiar de pistolul acesta cu care mi-a fost ucisă mama şi de a cărui precizie v-aţi convins şi dumneavoastră la New Venango.

Scoase pistolul de la brîu şi mi-l ţinu sub ochi.

— Sînteţi un bun ţintaş, sir, dar cu această vechitură n-aţi nimeri nici într-un trunchi de copac aflat la numai cincisprezece paşi de aici.

Gîndiţi-vă, deci, cît exerciţiu mi-a fost necesar ca să ajung la o asemenea siguranţă...

— De unde aveţi pistolul? De la Winnetou, nu-i aşa? — V-a spus el?

— Da.

— Va să zică, ştiţi totul?

— Nu ştiu nimic în plus.

— Da, îl am de la Winnetou. Aşezaţi-vă, sir! Să vă istorisesc cîte ceva, deşi situaţia în care ne găsim nu prea îngăduie vorbă multă.

Harry se aşeză şi el lîngă mine şi cercetă o clipă valea ce se întindea sub ochii noştri. Apoi îşi începu povestirea:

— Tatăl meu era inspector silvic, dincolo, în vechiul continent. Îşi trăia zilele paşnic şi mulţumit alături de soţia şi de fiul său; pînă au început unele evenimente care au răscolit viaţa familiei sale silind-o să plece din patrie. În timpul traversării oceanului, i-a murit soţia, adică mama băiatului. Apoi, în Lumea Nouă, s-a pomenit fără mijloace de trai, fără cunoscuţi. S-a agăţat de singura soluţie, adică, acceptînd ca băiatul să fie adoptat de o familie înstărită, s-a dus în Vest, ca vînător. Astfel şi-a petrecut destui ani, plini de încercări, afirmîndu-se ca un westman destoinic, foarte preţuit de albi şi temut de duşmani. Participînd la o expediţie de vînătoare, a ajuns la Quincourt, în mijlocul triburilor de asineboini, unde l-a întîlnit pentru prima oară pe Winnetou, care urca de pe malurile lui Colorado ca să aducă de sus, din regiunea Mississippi, argila sfîntă pentru calumetele tribului său. Tata şi Winnetou au fost primiţi de căpetenia Taceatunga, s-au împrietenit cu el şi au cunoscut în wigwamul lui pe fiica acestuia, Ribanna. Era frumoasă ca răsăritul zilei, fermecătoare ca raza munţilor. Nici una din fetele tribului nu se pricepea ca dînsa la prelucrarea pieilor fine şi la cusutul măiestru al straielor de vînătoare. Cînd ieşea să aducă lemne, făptura ei ca de regină se mlădia cu o graţie fără seamăn şi păru-i atîrna în cozi grele şi lungi pînă la pămînt. Era favorita lui Manitu, a Marelui Spirit, era mîndria neamului ei şi tinerii războinici se grăbeau să-i pună la picioare scalpurile duşmanilor. Dar nici un bărbat roşu nu se bucura de atenţia ei, căci Ribanna îl iubea pe vînătorul alb, deşi acesta era cu mult mai în vîrstă decît ceilalţi adoratori. Dintre aceştia, Winnetou era cel mai tînăr, aproape adolescent. La rîndul lui, musafirul alb îi purta fetei cele mai calde sentimente. Îi călca veşnic pe urme, o veghea cu duioşie şi-i vorbea ca unei fete albe. Şi iată că, într-o seară, Winnetou veni să-i vorbească: "Omul alb nu seamănă cu ceilalţi din neamul său. Din gurile lor curge minciuna ca maţele din burta bivolilor spintecaţi. El, însă, nu l-a minţit niciodată pe Winnetou, prietenul său". — "Fratele meu roşu are braţe vînjoase de războinic şi la sfat e mai înţelept ca oricare dintre căpetenii. El nu rîvneşte la sînge nevinovat. De aceea i-am întins cu drag mîna de prieten. Să vorbească, aşadar!" — "Fratele meu alb o iubeşte pe Ribanna, fiica lui Taciatunga?" — "Mi-e mai scumpă ca toate turmele preriei şi ca toate scalpurile oamenilor roşii." — „Şi va fi bun cu ea? Nu-i va vorbi cu asprime? Îi va dărui inima? O va păzi de furtunile vieţii?" — "Am s-o port pe braţe şi am s-o apăr de orice restrişte." — "Winnetou cunoaşte cerul, ştie numele şi graiul stelelor; dar steaua vieţii lui apune şi în inima lui se lasă bezna. El ar fi vrut să culeagă trandafirul din Quicourt, să-l ducă în wigwamul lui, să-şi culce capul ostenit la sînul Ribannei de cîte ori se va fi întors de la vînătoare sau din satele vrăjmaşe. Dar ochii ei lucesc la vederea fratelui meu alb şi buzele ei îi şoptesc numele. Winnetou va părăsi lăcaşul fericirii şi va rătăci însingurat pe malurile lui Rio Pecos. Nicicînd mîna lui nu va mîngîia capul unei femei, nicicînd glăsciorul unui fiu nu-i va bucura urechea. Dar se va întoarce aici la vremea cînd cerbul ia drumul trecătorilor şi va vedea dacă Ribanna, fiica lui Taciatunga, e într-adevăr fericită." Şi zicînd acestea, Winnetou se pierdu în noapte. A doua zi nu a mai fost de găsit.

Cînd s-a întors în primăvară, a revăzut-o pe Ribanna şi ochii ei aprinşi îi mărturisiră mai bine decît orice cuvînt fericirea pe care o trăia. Tînărul apaş luă în braţe pruncul — adică pe mine — (număram pe atunci doar cîteva zile), îl sărută pe gură şi, aşezîndu-i palma pe creştet, rosti ca într-un legămînt: "Winnetou te va ocroti ca pomul în crengile căruia dorm păsările şi sub care se adăpostesc vieţuitoarele preriei cînd le ameninţă furtuna. Viaţa lui va fi şi a ta, sîngele lui va fi şi al tău. Niciodată răsuflarea lui nu se va stinge şi braţul nu va osteni cînd va fi să-l apere pe fiul rozei din Quicourt. Fie ca roua dimineţii să se aştearnă sub talpa ta şi soarele să-ţi lumineze drumul spre bucuria fratelui meu alb." Trecură apoi anii şi eu crescui mare. Şi în aceeaşi măsură crescu şi dorul tatălui meu după primul lui născut. Eu luam parte la joaca băieţilor de seama mea şi-mi plăcea grozav să-i imit pe războinici. Tata nu-şi mai putea stăpîni dorul ce-l mistuia, într-o zi mă luă cu el şi plecarăm amîndoi spre răsărit. Acolo, alături de fratele meu şi în mijlocul lumii civilizate, cunoscui o viaţă nouă de care, la un moment dat, mi se păru că nu voi reuşi să mă mai despart. Tata se întoarse singur în Vest şi mă lăsă în