grija părinţilor adoptivi ai fratelui meu. Dar curînd, nostalgia Vestului mă răscoli în aşa măsură, încît abia de mai putui răbda. O nouă vizită a tatei puse capăt şederii mele în lumea modernă. M-am întors cu el în adevărata mea patrie. Şi iată că acolo găsirăm tabăra pustiită şi arsă. După multe căutări, dădurăm de un vampum, o anume scoică pe care Taciatunga o crestase pentru ca, la întoarcerea noastră, să putem afla despre cele pe trecute. Tim Finnetey, un vînător alb, vizitase încă mai demult, în repetate rînduri, tabăra şi se îndrăgostise şi el de roza din Quicourt. Dar asineboinii nu-l simpatizau, pentru că era tîlhar şi le jefuise nu o dată catch-urile. Aşadar l-au gonit, iar el, la rîndul lui, a jurat să se răzbune. Aflase de la tata, cu care se întîlnise de mai multe ori în Black Hills, la Colinele Negre, că Ribanna devenise soţia lui şi apelă la tribul "Picioarele-negre", îndemnîndu-l la război împotriva asineboinilor. Aceştia au năvălit asupra taberei într-un moment cînd războinicii noştri erau plecaţi la vînătoare. Au prădat, au incendiat totul, au ucis bătrînii şi copiii, au răpit femeile şi fetele. Cînd s-au întors ai noştri, n-au mai găsit decît cenuşă. Repede, s-au luat pe urmele tîlharilor şi, cum aceştia plecaseră doar cu cîteva zile înainte, ar fi reuşit, probabil, să-i prindă şi să le plătească faptele. Între timp, după plecarea lor, am sosit şi noi. Dar ca să fiu scurt: în drum l-am întîlnit pe Winnetou, care venea de peste munţi să-şi vadă prietenii. Aflînd de la tatăl meu ce se întîmplase, viteazul apaş ni se alătură imediat. N-am să uit niciodată imaginea celor doi bărbaţi care, tăcuţi şi cu inimile arzînd, călăreau cu o grabă nestăpînită, ca să-i ajungă din urmă pe oamenii noştri. I-am găsit la Bee-fork. Dibuiseră că "Picioarele-negre" poposesc în valea rîului şi aşteptau să cadă noaptea, ca să-i atace. Pe mine mă lăsaseră la cai, dar nu m-a răbdat inima să stau deoparte şi în clipa decisivă m-am strecurat pînă la marginea pădurii. Tocmai atunci trosni primul foc de armă. A fost o noapte îngrozitoare. Duşmanul era superior ca număr şi vacarmul luptei n-a încetat decît la ivirea zorilor. Asistasem la încleştarea aceea sălbatică, auzisem gemetele muribunzilor şi mă ghemuisem înfricoşat în iarba umedă, rugîndu-mă Cerului. Pe urmă, m-am întors la caii noştri. Straja de acolo dispăruse. Mă cuprinse o frică teribilă şi, cînd răsună urletul de triumf al duşmanilor, am înţeles că sîntem înfrînţi. Abia seara, după ce stătusem ascuns întreaga zi, îmi luai inima în dinţi şi mă furişai pînă la locul bătăliei. Pacea stăpînea împrejurimile şi morţii se scăldau parcă în lumina lunii. Îngrozit, rătăceam printre cadavre şi, deodată, la un pas, o descoperii pe maică-mea, împuşcată în piept, cu braţele înlănţuite desperat în jurul surioarei mele abia venită pe lume, ucisă şi ea cu o lovitură de cuţit. Priveliştea mă copleşi şi căzui într-un lung leşin. Cît voi fi stat aşa, nu ştiu. Se făcu ziuă, seară, apoi iarăşi zi. Şi iată, răsunară nişte paşi. Mă ridicai de jos şi, o, Doamne! Îi văzui pe tata şi pe Winnetou, amîndoi zdrenţuiţi, plini de răni. Covîrşiţi de numărul mare al duşmanilor, fuseseră prinşi, legaţi şi ridicaţi, dar izbutiră să se elibereze şi să fugă...

Respirînd adînc, Harry tăcu şi privi aspru în depărtări. Apoi se întoarse brusc spre mine:

— Mama dumneavoastră mai trăieşte?

— Da.

— Ce-aţi face dac-ar veni cineva şi ar ucide-o?

— Aş lăsa ca legea să-l pedepsească pe ucigaş.

— Bine. Şi dacă braţul legii e prea slab sau prea scurt, ca, de pildă, aici, în Vest, atunci nu i-aţi veni în ajutor cu propriul dumneavoastră braţ?

— Pedeapsa nu e totuna cu răzbunarea, Harry! Prima este răsplata necesară a fărădelegii comise şi e strîns legată de noţiunea de justiţie; a doua, însă, e odioasă şi-l coboară pe om la treapta pe care se află animalul.

— Vorbiţi aşa, fiindcă prin vinele dumneavoastră nu curge sînge fierbinte de indian. Cînd cineva, în mod conştient, se leapădă de omenie şi devine un pericol pentru ceilalţi, atunci trebuie tratat ca o fiară, adică ucis. În ziua în care am îngropat sub ţărînă cele două fiinţe dragi ca să nu le sfîşie vulturii, inimile noastre nu cunoşteau alt simţămînt decît cel al urii cumplite împotriva ucigaşilor. Răscolitor s-a înălţat jurămîntul pe care Winnetou l-a rostit atunci şi în numele nostru: "Căpetenia apaşilor a scormonit ţărîna şi a găsit săgeata răzbunării. Pumnul lui e ca piatra, piciorul sprinten şi tomahawkul ascuţit ca fulgerul. Winnetou îl va căuta şi-l va prinde pe Tim Finnetey, ucigaşul rozei din Quicourt. Îi va lua scalpul ca să răzbune moartea Ribannei, fiica asineboinilor!"

— Chiar Finnetey a ucis-o?

— Chiar el. În primele clipe ale luptei, cînd se părea că cei din tribul "Picioarelor-negre", buimăciţi de surpriză, vor fi învinşi, Tim Finnetey a împuşcat-o. Winnetou l-a văzut, a sărit la el, i-a smuls arma şi l-ar fi omorît pe loc, dacă n-ar fi fost împresurat de o ceată întreagă. După o luptă inegală, desperată, apaşul căzu prizonier. Ca să-şi bată joc de el, îi lăsară pistolul golit de gloanţe. Aceasta e arma pe care mi-a dăruit-o mai tîrziu şi de care nu mă despart niciodată, fie că bat caldarîmul oraşelor, fie că umblu prin ierburile preriei.

— Trebuie să vă spun că...

Băiatul făcu un gest hotărît şi-mi tăie vorba:

— Ştiu ce vreţi să-mi spuneţi! Mi-am spus-o şi eu de mii de ori. Dar se vede că nu cunoaşteţi legenda lui flatsghost, strigoiul preriilor, care stîrneşte vîrtejuri sălbatice şi nimiceşte totul în calea lui?... Prin vinele mele pulsează ceva din acest duh dezlănţuit şi trebuie să mă supun chemării lui, deşi ştiu că mă duce la pierzanie.

Era ca o presimţire gravă. Tăcerea se aşternu apoi, grea de gînduri. Băiatul acesta cugeta, vorbea şi acţiona ca un om în puterea vîrstei. Mi se părea nefiresc, straniu, înfricoşător. Rupsei liniştea şi-l mustrai, căutînd cuvinte aspre. Dînsul mă ascultă clătinînd din cap. În fraze emoţionante îmi istorisi toate amănuntele acelei nopţi de groază, ca şi viaţa lui de mai tîrziu, care-l aruncase