— Luna mi-a vorbit despre tine, domnişoară, i se adresă  Xenophilius. Din câte am înţeles, nu eşti lipsită de inteligenţă,  dar, din păcate, eşti nespus de limitată. Îngustă la minte.

— Poate că ar trebui să probezi coroana, Hermione, zise Ron,  făcând semn cu capul înspre coroana ridicolă.

Vocea îi tremura, pentru că se abţinea din răsputeri să nu râdă.

— Domnule Lovegood, începu din nou Hermione. Ştim cu toţii că există lucruri cum ar fi Pelerinele Invizibile. Sunt rare,  dar există. Însă...

— A, dar al treilea Talisman este adevărata Pelerină  Invizibilă, domnişoară Granger! Adică nu este o pelerină de drum, impregnată cu o vrajă de Deziluzionare sau cu vreun  farmec uluitor, şi nu este ţesută din păr de Translucid, care te ascunde la început, dar devine opac odată cu trecerea timpului. Vorbim despre o pelerină care chiar îl face invizibil pe cel care o poartă, care rezistă la nesfârşit, ascunzându-l în mod constant şi de nepătruns, imună la vrăj ile care pot fi aruncate asupra ei. Câte astfel de pelerine ai văzut, domnişoară Granger? Hermione deschise gura să răspundă şi apoi o închise la loc, părând mai derutată ca niciodată. Ea, Harry şi Ron se uitară  unul la altul şi Harry ştiu că se gândeau cu toţii la acelaşi  lucru. Întâm- plarea făcea ca o pelerină exact ca cea pe care tocmai o descrisese Xenophilius să fie chiar atunci în aceeaşi  cameră cu ei.

— Exact, spuse Xenophilius, ca şi când ar fi câştigat o dispută cu argumente împotriva celor trei. Niciunul dintre voi  nu a mai văzut aşa ceva. Proprietarul ar trebui să fie nespus de bogat, nu-i aşa?

Îşi aruncă din nou ochii pe fereastră. Cerul avea acum o nuanţă de roz pal.

— Bine, spuse Hermione, tulburată. Să zicem că există  Pelerina... dar cum rămâne cu piatra, domnule Lovegood? Cea  pe care dumneavoastră aţi numit-o Piatra Învierii?

— Ce-i cu ea?

— Păi, ea cum poate exista cu adevărat?

— Dovedeşte tu că nu există, zise Xenophilius. Hermione

păru grav jignită.

— Dar este - vă rog să mă iertaţi, dar este mai mult decât  ridicol! Cum aş putea să dovedesc că nu există? Vă aşteptaţi să  iau toate- toate pietricele din lume şi să le verific? Adică, se poate susţine că ceva este adevărat, numai pentru că nimeni nu  a demonstrat contrariul?

— Aşa este, spuse Xenophilius, mă bucur să văd că te-ai  mai destupat la minte.

— Deci - Bagheta din Soc, spuse Harry repede, înainte ca  Her- mione să apuce să răspundă, credeţi că există şi ea?

— Ah, păi în acest caz există nenumărate dovezi, zise Xenophi- lius. Bagheta din Soc este talismanul cel mai uşor de urmărit, datorită modului în care trece din mână în mână.

— Ce mod? întrebă Harry.

— Adică posesorul baghetei trebuie să o ia cu forţa de la  proprie- tarul dinainte, ca să poată fi cu adevărat stăpânului ei,  explică Xenophilius. Sunt sigur că trebuie să fi auzit de modul  în care bagheta a ajuns la Egbert cel Extraordinar, după ce l-a  ucis pe Emeric cel Crunt. Sau despre cum a murit Godelot, în  pivniţa propriei case, după ce fiul său, Hereward, i-a luat  bagheta. Despre năprasnicul Loxias, care a luat bagheta de la  Barnabas Deverill, pe care l-a omorât... Drumul însângerat al  Baghetei din Soc se întinde peste multe pagini din istoria  vrăjitorească.

Harry aruncă o privire spre Hermione. Aceasta se uita la Xenophilius încruntată, dar nu îl contrazise.

— Unde credeţi că este acum Bagheta din Soc? întrebă Ron.

— Ei, cine ştie? spuse Xenophilius, uitându-se în continuare pe fereastră. Cine ştie unde o fi ascunsă Bagheta din Soc?  Ultima dată când s-a ştiut ceva de ea a fost pe vremea lui Arcuş  şi Livius. Cine poate şti care dintre ei l-a ucis de fapt pe Loxias  şi care dintre ei a luat bagheta? Şi de unde să se ştie cine l-a  învins pe acela? Din păcate, istoria nu ne dă niciun indiciu. Urmă o pauză. Până la urmă, Hermione întrebă pe un ton rigid:

— Domnule Lovegood, familia Peverell are vreo legătură cu Talismanele Morţii?

Xenophilius rămase cu gura căscată, în timp ce Harry păru să  îşi aducă aminte de ceva, însă fără să poată să îşi dea seama  despre ce era vorba. Peverell... mai auzise numele acesta  înainte.

— Dar m-ai indus în eroare, domnişoară! spuse Xenophilius,  stând acum mult mai drept pe scaun şi holbându-se la  Hermione. Credeam că abia aflaseşi de Misiunea de Căutare a  Talismanelor! Mulţi dintre noi, cei care le căutăm, cred că  familia Peverell are o mare, mare legătură cu Talismanele!

— Cine este familia Peverell? întrebă Ron.

— Acesta era numele de pe mormântul pe care era simbolul,  din Peştera lui Godric, spuse Hermione, privindu-l în continuare pe Xenophilius. Ignotus Peverell.

— Întocmai! fu de acord Xenophilius, ridicând elegant degetul arătător. Simbolul Talismanelor Morţii de pe mormântul  lui Ignotus este o dovadă incontestabilă!

— O dovadă că ce? întrebă Ron.

— Păi a faptului că cei trei fraţi din poveste erau de fapt fraţii Peverell - Antioch, Cadmus şi Ignotus! Că ei au fost primii  stăpâni ai Talismanelor! Aruncând din nou o privire spre fereastră, Xenophilius se ridică,  luă tava şi se îndreptă spre scara în spirală.

— Rămâneţi la cină, nu-i aşa? strigă el, dispărând iarăşi la  parter. Toţi ne cer de fiecare dată reţeta pentru supa de plimpii  de apă dulce.

— Probabil pentru a o da ca mostră Secţiei de Otrăviri de la  Sf. Mungo, şopti Ron.

Harry aşteptă până ce îl auzi pe Xenophilius trebăluind prin bucătărie şi de-abia apoi vorbi.

— Ce crezi? o întrebă el pe Hermione.

— Harry, spuse ea pe un ton plictisit, sunt nişte prostii fără margini. Nu are cum să fie asta semnificaţia simbolului, e doar  o interpretare ciudată de-a lui. Aşa o pierdere de timp!

— Până la urmă, el este omul care a făcut cunoscută  existenţa Snorhacilor Corn-Şifonat, zise Ron.

— Nici tu nu-l crezi? îl întrebă Harry.

— Nu, povestea asta e genul de basm pe care îl spui copiilor  ca să le dai o pildă, nu? „Nu căuta necazurile cu lumânarea, nu  te lua la ceartă, nu îţi