băga nasul în lucruri pe care ar fi mai  bine să le laşi deoparte! Fii modest, vezi-ţi de treburile tale şi no să ai probleme!" Dacă stau să mă gândesc, adăugă Ron, poate că din cauza poveştii ăsteia se spune că baghetele din lemn de soc aduc ghinion.

— La ce te referi?

— E una dintre superstiţii, nu-i aşa? „Vrăjitoarele născute marţi se mărită cu încuiaţi." „Blestemul aruncat la asfinţit, la  miezul nopţii se desface." „Cu bagheta de soc, n-ai noroc." Trebuie să fi auzit de ele. Mama ştie o mulţime.

— Harry şi cu mine am fost crescuţi de încuiaţi, îi reaminti  Hermione, noi am fost învăţaţi alte superstiţii.

Hermione oftă adânc, moment în care, dinspre bucătărie veni  un miros înţepător. Singurul lucru bun în legătură cu faptul că  Xenophilius o exaspera era că o făcuse să uite de supărarea faţă  de Ron.

— Cred că ai dreptate, spuse ea. Este doar o pildă  moralizatoare – este evident care este cel mai bun dar, cel pe care ar trebui să îl alegi e...

Cei trei vorbiră în acelaşi timp: Hermione spuse „pelerina", Ron

— „bagheta" şi Harry  - „piatra".

Se uitară unul la altul, miraţi şi amuzaţi.

— Se presupune că ar trebui să spui pelerina, îi zise Ron Hermionei, dar nu ai mai avea nevoie să fii invizibil, dacă ai  avea bagheta. O baghetă invincibilă, Hermione, să fim serioşi!

— Avem deja o Pelerină Invizibilă, spuse Harry.

— Şi ne-a ajutat de nenumărate ori, în caz că n-ai observat,  răspunse Hermione, în timp ce bagheta nu ar face decât să  atragă necazurile.

— Doar dacă te-ai apuca să te lauzi cu ea în gura mare,  susţinu Ron. Doar dacă ai fi destul de idiot ca să te plimbi  fluturând-o

deasupra capului şi cântând: „Am o baghetă invincibilă, vino şi încearcă s-o iei, dacă eşti atât de prost". Atâta timp cât îţi ţii  gura...

— Da, dar chiar ai putea să-ţi ţii gura? întrebă Hermione sceptică. .Ştiţi, singurul lucru adevărat pe care ni l-a spus este că, de secole întregi, există poveşti despre baghete cu o putere foarte mare.

— Serios? întrebă Harry.

Hermione părea exasperată; expresia ei le era atât de cunoscută şi de dragă, încât Harry şi Ron îşi zâmbiră unul altuia.

— Vergeaua Morţii, Bagheta Destinului... apar sub diferite nume în decursul veacurilor, aflându-se de obicei în posesia unui vrăjitor Întunecat, care se laudă cu ele. Domnul profesor Binns le-a menţionat pe câteva dintre ele, dar... of, sunt nişte tâmpenii. Baghetele au puterea vrăjitorilor care le folosesc. Sunt unii vrăjitori cărora le place să se laude că baghetele lor sunt mai mari şi mai puternice decât ale altora.

— Dar de unde ştii, spuse Harry, că baghetele acelea  Vergeaua Morţii şi Bagheta Destinului  - nu sunt de fapt una şi aceeaşi bagheiă, care apare sub diferite nume, pe parcursul mai multor secole?

— Dacă toate sunt de fapt Bagheta de Soc, creată de moarte? spuse Ron.

Harry râse. Ideea ciudată care îi trecuse prin minte era, totuşi,  una ridicolă. Îşi aduse aminte că bagheta sa fusese din lemn de tisă, nu din soc, făcută de Ollivander, şi reacţionase totuşi aşa  cum reacţionase în noaptea când îl urmărise Cap-de-Mort pe cer. Dar, dacă ar fi fost invincibilă, cum s-ar fi putut rupe?

— Şi de ce ai alege piatra? îl întrebă Ron.

— Păi, dacă aş putea să aduc înapoi oameni de pe lumea  cealaltă, i-am chema pe Sirius... pe Ochi-Nebun... pe  Dumbledore... pe părinţii mei...

Ron şi Hermione nu zâmbiră niciunul.

— Dar, conform spuselor bardului Beedle, nu ar vrea să se întoar- că, nu? întrebă Harry, gândindu-se la povestea pe care tocmai o auziseră. Presupun că trebuie să fie o grămadă de alte poveşti despre o piatră care să poată învia morţii, nu-i aşa? se întoarse el către Hermione.

— Nu, răspunse ea cu tristeţe. Cred că nimeni în afară de domnul Lovegood nu ar putea crede că există aşa ceva. Beedle probabil că a preluat ideea de la Piatra Filozofală, ştiţi voi, în loc  de o piatră care să te facă nemuritor, o piatră care să facă moartea reversibilă. Mirosul din bucătărie devenea din ce în ce mai pregnant: mirosea a pantaloni care luaseră foc. Harry se tot gândea dacă va fi în stare să mănânce destul din ce pregătea  Xenophilius, astfel încât acesta să nu se simtă jignit.

— Şi atunci, cum rămâne cu pelerina? spuse Ron încet. Are dreptate, nu vă daţi seama? M-am obişnuit atât de tare cu pelerina lui Harry şi cu cât de folositoare ne este, încât nu mam gândit niciodată. N-am mai auzit de o pelerină ca a lui  Harry. Este infailibilă.

Nu am fost descoperiţi niciodată cât timp am purtat-o.

— Bineînţeles că nu - doar eram invizibili, Ron!

— Dar tot ce a spus despre alte pelerine şi nici alea nu sunt ieftine deloc - ştii că aşa e! Nu mi-a mai trecut niciodată prin  minte până acum, dar am auzit de farmece care nu mai  funcţionează asupra pelerinelor, atunci când se învechesc, sau că trec vrăjile prin ele şi se găuresc. Pelerina lui Harry i-a  aparţinut tatălui lui, aşa că nu este tocmai nouă, nu-i aşa, dar  este pur şi simplu... perfectă!

— Da, Ron, de acord, dar piatra...

În timp ce ei se tot contraziceau în şoaptă, Harry se plimba prin cameră, ascultându-i doar parţial - Când ajunse la scara în  spirală, îşi ridică privirea absent spre următorul etaj şi, pentru o clipă, amuţi în faţa imaginii peste care dădu. De pe tavanul  camerei de deasupra se uita la el propria lui reflecţie.

După ce îşi reveni din uimire, realiză că nu era o oglindă, ci o pictură. Curios, începu să urce pe scară.

— Harry, ce faci? Nu cred că ar trebui să umblăm pe aici în  lipsa lui! Dar Harry ajunsese deja la etajul superior. Luna îşi  decorase tavanul din dormitorul ei cu cinci chipuri pictate cu migală: ale lui Harry, Ron, Hermione, Ginny şi Neville. Nu se mişcau, aşa cum făceau portretele de la Hogwarts, dar, cu toate acestea, aveau în ele ceva magic - Harry avea senzaţia că  respirau. În jurul pozelor părea să fie un lanţ auriu care le unea, dar,