după ce îl cercetă timp de un minut, Harry îşi dădu seama că lanţurile erau de fapt formate dintr-un singur cuvânt care era repetat de mii de ori, scris cu cerneală aurie: prieteni... prieteni... prieteni...

Harry fu cuprins de un val de afecţiune faţă de Luna. Se uită în jur prin cameră. Lângă pat se odihnea o fotografie mare,  în care erau Luna, mai mică, şi o femeie care semăna foarte bine cu ea. Se îmbrăţişau. În poza aceea, Luna părea mai  îngrijită decât o văzuse Harry în toată viaţa lui. Poza era  acoperită cu un strat de praf. Acest lucru i se păru ciudat. Se uită din nou în jur.

Ceva nu era în ordine. Covorul albastru deschis era şi el plin de praf. Şifonierul era gol şi rămăsese cu uşile întredeschise. Patul părea neprimitor şi rece, de parcă nu ar fi dormit nimeni în el  de săptămâni întregi. O pânză de păianjen se întinsese peste fereastra cea mai apropiată, pe fundalul cerului sângeriu.

— Ce s-a întâmplat? întrebă Hermione, când Harry coborî,  dar, înainte să poată răspunde, Xenophilius ajunse la capătul  scărilor din bucătărie, ţinând o tavă plină cu farfurii adânci.

— Domnule Lovegood, spuse Harry. Unde e Luna?

— Poftim?

— Unde este Luna?

Xenophilius se opri pe treapta de sus.

— V-am, v-am zis deja. Este la Bottom Bridge, pescuieşte plimpii.

— Atunci de ce aţi adus doar patru farfurii adânci? Xenophilius încercă să vorbească, dar nu reuşi să scoată niciun sunet. Singurele zgomote erau huruitul presei de tipar şi tava care zăngănea în mâinile lui tremurânde.

— Cred că Luna nu a mai fost aici de săptămâni întregi, zise Harry. Hainele ei nu sunt nicăieri, iar în patul ei nu a mai  dormit nimeni. Unde e? Şi de ce vă tot uitaţi pe geam? Xenophilius dădu drumul tăvii: bolurile căzură şi se sparseră. Harry, Ron şi Hermione scoaseră baghetele. Xenophilius rămase înmărmurit, cu mâna în dreptul buzunarului. În clipa aceea,  presa de tipar scoase o bufnitură răsunătoare şi aruncă mai  multe exemplare ale Zeflemistului pe podea, de sub faţa de masă; apoi se opri.

Hermione se aplecă şi luă o revistă, ţinând în continuare bagheta îndreptată către domnul Lovegood.

— Harry, fii atent.

Harry se duse lângă ea cât putu de repede, ţinând cont de dezor- dinea care era în cameră. Pe prima pagină a  Zeflemistului era chiar o poză cu el, intitulată „Indezirabilul  numărul unu", şi deasupra suma oferită ca recompensă.

— Se pare că Zeflemistul îşi schimbă poziţia, nu? întrebă  Harry cu răceală, făcând câteva conexiuni rapide. Asta aţi făcut când aţi ieşit în grădină, domnule Lovegood? Aţi trimis o bufniţă  la minister?

Xenophilius îşi umezi buzele.

— Au răpit-o pe Luna, şopti el. Din cauza lucrurilor pe care le-am scris. Au luat-o pe Luna mea şi nu ştiu unde este, ce au făcut cu ea. Dar s-ar putea să mi-o dea înapoi dacă... dacă...

— Îl dai pe Harry pe mâna lor? încheie Hermione în locul lui.

— Nu merge aşa, spuse Ron scurt. Daţi-vă la o parte,  plecăm. Xenophilius era alb ca hârtia, părea să aibă o sută de ani şi avea o expresie răutăcioasă.

— Trebuie să ajungă în orice clipă. Trebuie să o salvez pe Luna. Nu o pot pierde pe Luna. Trebuie să rămâneţi.

Întinse mâinile în faţa scării şi lui Harry îi apăru brusc în faţa ochilor imaginea mamei sale, făcând acelaşi gest disperat în faţa pătuţului său.

— Nu ne obligaţi să vă rănim, spuse Harry. Daţi-vă la o parte, domnule Lovegood.

— Harry! strigă Hermione.

Pe lângă ferestre trecură în zbor siluete pe mături. În timp ce ei trei se uitară în altă parte, Xenophilius îşi scoase bagheta.

Harry realiză tocmai la timp greşeala pe care o făcuseră; se aruncă într-o parte, împingându-i pe Ron şi pe Hermione,  pentru a-i feri de Vraja de împietrire a lui Xenophilius, care traversă camera şi lovi cornul de Erumpent.

Avu loc o explozie colosală. Zgomotul pe care îl genera  păru să spulbere camera, peste tot zburară fragmente de lemn,  hârtie şi moloz, într-un nor de praf de nepătruns, dens şi alb.

Harry fu aruncat cât colo şi se prăbuşi pe podea; nu fu în stare să vadă nimic, din cauza dărâmăturilor care căzură peste el, şi  îşi acoperi capul cu mâinile. O auzi pe Hermione ţipând şi pe Ron scoţând un urlet şi apoi o serie de bufnituri metalice, care îi  dădură de ştire că Xenophilius se prăbuşise şi căzuse pe spate,  în jos, pe scara în spirală. Îngropat parţial sub dărâmături,  Harry încercă să se ridice: abia putea respira sau vedea din  cauza prafului. Se prăbuşise jumătate din tavan şi tăblia  patului Lunei atârna prin gaură. Bustul Rowenei Ochi-de-Şoim  zăcea lângă el, cu o jumătate din faţă lipsă, bucăţele de pergament pluteau prin aer şi partea mai lată a presei de tipar  era întoarsă pe o parte, blocând scara care ducea spre sufragerie. Atunci, o altă siluetă albă se mişcă în apropiere şi  Hermione, acoperită de praf ca o statuie, îşi puse degetul la  buze, făcându-i semn să tacă.

Uşa de la parter fu izbită de perete.

— Nu ţi-am zis că nu aveam de ce să ne grăbim, Travers?  spuse o voce răguşită. Nu ţi-am zis că smintitul ăsta face pe nebunul cu noi, ca de obicei?

Se auzi o bufnitură şi Xenophilius urlă de durere.

— Nu... nu... la etaj... Potter!

— Lovegood, ţi-am spus de săptămâna trecută că nu ne întoar- cem decât dacă ai informaţii serioase! Mai ţii minte ce a  fost săptămâna trecută? Când ai vrut să ne dai coroana aia  oribilă în schimbul fiicei tale? Dar de săptămâna mai de dinainte - se auzi din nou o bufnitură şi un icnet -, când ai  crezut că o să ţi-o dăm înapoi dacă ne prezentai dovezi care să  confirme existenţa Snorhacilor - Bang - Corn - Bang - Şifonat?

— Nu, nu, vă implor! începu să plângă Xenophilius. Chiar este Potter! Serios!

— Şi acum, se pare că ne-ai chemat aici doar ca să încerci  să ne arunci în aer! răcni Devoratorul Morţii şi o rafală de bufnituri se făcu auzită, presărată cu ţipetele de durere ale lui  Xenophilius.

— Locul ăsta pare gata să