se prăbuşească în orice clipă,  Selwyn, se auzi o a doua voce, răsunând rece în susul scării  distruse. Scara e complet blocată. Să încercăm să o eliberăm?  Am putea să facem în aşa fel încât să se dărâme cu totul.

— Gunoi mizerabil ce eşti! strigă vrăjitorul pe care îl chema Selwyn. Nu l-ai văzut în viaţa ta pe Potter, nu-i aşa? Te-ai  gândit să ne ademeneşti aici ca să ne omori, nu? Şi aşa crezi tu că o să-ţi recuperezi fiica?

— Jur... jur... Potter e sus!

— Homenum revelio, spuse vocea de la capătul scărilor. Harry auzi cum Hermionei i se taie respiraţia şi avu senzaţia ciudată că ceva trecu chiar pe deasupra lui, cufundându-l în  umbră.

— Chiar e ceva acolo sus, Selwyn, spuse tăios al doilea  bărbat.

— Este Potter, când vă spun că este Potter! plânse Xenophilius. Vă rog... vă rog... daţi-mi-o înapoi pe Luna, atât,  daţi-mi-o înapoi pe Luna...

— Lovegood, o să-ţi recuperezi fiica, spuse Selwyn, dacă urci  în clipa asta la etaj şi mi-l aduci pe Harry Potter. Dar dacă este o cursă şi sus e un complice care aşteaptă să ne atace, să  vedem dacă putem să-ţi facem rost de o bucăţică din fiica ta, ca  s-o îngropi.

Xenophilius urlă îngrozit, cuprins de disperare. Se auziră paşi

grăbiţi şi zgomote. Xenophilius încerca să treacă de dărâmăturile de pe scară.

— Haideţi, şopti Harry, trebuie să plecăm de aici.

Încercă să se elibereze de sub moloz, sub acoperirea gălăgiei pe care o făcea Xenophilius pe scară. Ron era îngropat cel mai  adânc. Harry şi Hermione se căţărară cât putură de încet pe dărâmături, până unde era Ron, şi încercară să ridice comoda  grea, care căzuse peste picioarele lui. Hermione reuşi să îl  elibereze pe Ron folosind o Vrajă de Plutire, în timp ce râcâielile şi bufniturile produse de Xenophilius se auzeau din ce în ce mai  aproape.

— În ordine, şopti Hermione.

Presa de tipar care bloca scările începu să se mişte, iar Xenophilius se auzea din ce în ce mai aproape. Hermione era  încă acoperită cu praf alb.

— Harry, ai încredere în mine? Harry încuviinţă din cap.

— Bine, atunci, şopti Hermione, dă-mi Pelerina Invizibilă.

Ron, arunc-o peste tine.

— Eu? Dar Harry...

— Te rog, Ron! Harry, ţine-mă strâns de mână, Ron, ţine-mă  de umăr.

Harry întinse mâna stângă. Ron dispăru sub Pelerină. Presa de tipar care bloca scara vibra; Xenophilius încerca să o mute,  folosind o Vrajă de Plutire. Harry nu ştia ce aştepta Hermione.

— Ţineţi-vă bine, şopti ea. Ţineţi-vă bine... imediat... Chipul  alb ca varul al lui Xenophilius apăru de după un dulap.

— Obliviate! strigă Hermione, îndreptându-şi bagheta spre chipul lui, apoi spre podeaua de sub picioarele lor: Deprima! Făcuse o gaură în podeaua sufrageriei. Căzură ca nişte bolovani. Harry o ţinea încă disperat de mână; de dedesubt se auzi un ţipăt şi în acelaşi timp zări doi oameni care încercau să  se dea la o parte de sub mormane de dărâmături şi bucăţi de mobilă împrăştiate peste tot primprejur, prin tavanul distrus.  Hermione se învârti în aer şi, în vreme ce îl trase încă o dată  după ea în întuneric, bufniturile casei care se surpa răsunau strident în urechile lui Harry.

 

 

Capitolul XXII

Talismanele Morţii

 

Harry căzu pe iarbă, cu respiraţia tăiată, dar se ridică  imediat în picioare. Se părea că aterizaseră într-un câmp, la  asfinţit; Hermione fugea deja în cerc în jurul lor, fluturând din  baghetă.

— Protego Totalum... Salvio Hexia...

— Ce moş nemernic şi escroc! gâfâi Ron, ieşind de sub Pelerina Invizibilă şi aruncându-i-o lui Harry. Hermione, eşti un  geniu, de-a dreptul un geniu, nu pot să cred că am scăpat de acolo!

— Cave lnimicum... nu v-am zis că era un corn de Erumpent? Nu i-am zis? Şi acum i-a sărit casa în aer!

— Aşa şi merită, spuse Ron, examinându-şi blugii rupţi şi  tăietu- rile de pe picioare. Ce credeţi că o să-i facă?

— Ah, sper să nu-l omoare! gemu Hermione. De-asta am vrut ca Devoratorii Morţii să îl zărească pe Harry înainte să  plecăm, ca să ştie că Xenophilius nu i-a minţit!

— Dar pe mine de ce m-ai ascuns? întrebă Ron.

— Tu ar trebui să fii la pat, bolnav de vintre-pătată, Ron! Au răpit-o pe Luna pentru că tatăl ei l-a susţinut pe Harry! Ce crezi  că ar păţi familia ta dacă ei ar şti că eşti cu el?

— Dar cum rămâne cu părinţii tăi?

— Sunt în Australia, zise Hermione. Ar trebui să fie bine. Ei  nu ştiu nimic.

— Eşti un geniu, repetă Ron admirativ.

— Da, aşa e, Hermione, încuviinţă Harry cu patimă, nu ştiu  ce ne-am fi făcut fără tine.

Hermione zâmbi larg, dar deveni sobră dintr-odată.

— Şi Luna?

— Păi, dacă au spus adevărul şi e încă în viaţă... Începu Ron.

— Nu spune asta, nu spune asta! ţipă Hermione. Trebuie să  fie în viaţă, trebuie!

— Atunci, înseamnă că este în Azkaban, zise Ron. Însă nu ştiu dacă va supravieţui acolo... mulţi nu reuşesc...

— Ea va reuşi, spuse Harry, neputând să conceapă cealaltă  variantă. Luna e rezistentă, mult mai puternică decât s-ar  crede. Probabil că îi învaţă pe puşcăriaşi ce sunt Steluţele Verzi  şi narglii.

— Sper să ai dreptate, spuse Hermione şi se şterse la ochi.

Mi-ar părea tare rău de Xenophilius dacă...

— ... dacă nu ar fi încercat să ne vândă Devoratorilor Morţii  cu câteva clipe în urmă, da, continuă Ron.

Ridicară cortul şi se retraseră înăuntru, unde Ron puse de ceai. După ce scăpaseră ca prin urechile acului, cortul friguros şi cu miros de mucegai părea să fie un cămin drag şi prietenos, unde se simţeau în siguranţă.

— Ah, de ce ne-am dus acolo? mormăi Hermione după  câteva minute de tăcere. Harry, ai avut dreptate, a fost iar ca în Peştera lui Godric, o pierdere de timp! Talismanele Morţii... ce prostie... Poate că, de fapt, îşi spuse numai pentru ea, a  inventat totul, nu? Probabil că nici nu crede că există  Talismanele Morţii, a vrut doar să ne ţină de vorbă până veneau Devoratorii Morţii!

— Nu cred, o contrazise Ron. E mai greu decât îţi închipui să inventezi lucruri pe moment, în condiţii de stres. Am descoperit asta când m-au prins Recuperatorii. A