la mine şi-mi spuneai: uite, dom’ şef, aşa şi aşa! eu te-aşi fi învăţat ce să faci, nu mă cunoşti, nu ştii pe câţi am scăpat eu de la puşcărie. Uite al lui Baltag, să te duci să-l întrebi şi pe Lisandru Piţur. (Jandarmul îşi aprinse o ţigară, fuma, vru să continue, dar îl întrerupse tuşea, tuşi şi scuipă alături de masă şi şterse furios cu talpa cizmei ca şi când ar fi strivit ceva). Să nu crezi că am venit la tine să mă rog să-mi dai arma! spuse el aproape cu duşmănie, clătinând mărunt din cap şi ameninţând cu privirea. Să nu crezi chestia asta! Fac un raport că am fost dezarmat prin atac de forţă majoră şi pe urmă tu beleşti coceanul, nu eu. Martor mi-e primarul şi lumea care era acolo! Dar eu vreau să-ţi pun ţie întrebarea de ce te-ai apucat tu cu ai lui Aristide? Şi la chestia asta să te vedem cum răspunzi!

  Şeful de post, în timp ce vorbise, se aplecase din ce în ce mai mult spre Ţugurlan. Se retrase dintr-o dată şi puse din nou mâna pe sticlă. Ţugurlan tăcea.

  — Eu am venit aici acum şapte ani! Eu numai o singură dată am fost mutat, şi de la Stoileşti de unde am venit le-a părut rău după mine. Eu n-am nimic pe conştiinţă! Dar ştiu cum să procedez, şi dacă beau acum un pahar cu tine (Ţugurlan nu se atingea de vin), mâine când ne-om întâlni pe drum, dacă vreai îmi dai bună ziua, bine, dacă nu, nu! Şi îi găsesc aici: pe domnul primar Aristide, pe domnul notar, pe domnul Toderici, pe domnul Crâşmac, pe domnul Stan Cotelici, pe domnul Tudor Bălosu! Şi veneau oamenii la mine: dom’ şef, aşa şi-aşa, mi-a omorât un mânz, m-a bătut, nu mi-a plătit… Chem la anchetă: aduce martori că nu e adevărat. Poţi să-i faci ceva? Cu ce dovedeşti? Dragă Căciulă, nene Izmana, frate Peline, mi-a dat statul misiunea de jandarm, dar n-am ce să-ţi fac! Vino cu martori şi-ţi fac proces. Aude omul cum stă povestea, vine cu martori şi-i fac proces, dar are el bani să ia avocat, ca să-l apere? Domnul Crâşmac ia un avocat, iar domnul notar ia doi! Şi vine altul să-i fac şi lui proces. Şi mă uit la el şi-i spun! „Bă, ce vreai să faci tu?” „Să-l dau în judecată!” „Dar n-ai să mă înjuri pe mine?” „De ce?” „Că-ţi fac proces!” „De ce să te înjur?” „Păi fiindcă o să cheltuieşti degeaba şi o să mă înjuri pe mine că te-am pus la cheltuială!” Se duce omul acasă. Mai vine el altă dată să-mi ceară să-i fac proces? Nu mai vine! De ce? Pentru că a băgat la cap că mai bine să se ferească de domnul primar şi de domnul Crâşmac şi să n-ajungă cu ei la proces. Acum şase ani era unul al lui Ciucă, de acolo de la ei din Cotoceşti. Stătea toată iarna pe la ei prin curte, tăia lemne, vai de capul lui, avea o grămadă de copii. Vara muncea toată ziua pe câmp, cu muierea şi cu copiii (copiii şi muierea mai veneau acasă, dar el rămânea şi noaptea, dormea la vie, le păzea via aia cu struguri albi). Şi mă pomenesc într-o zi că vine la secţie. „Ce e, mă, Ciucă?” Aşa şi pe dincolo, s-a îmbolnăvit şi a zăcut în spital. Era alb la faţă. „Şi ce vreai de la mine? Vorbeşte şi tu mai tare, că nu se înţelege nimic”, i-am spus eu (abia i se auzea glasul!). Hâr-mâr, abia am putut să pricep că domnului Năstase nu-i mai plăcea de el şi că tocmise altă slugă. Dar nu era aia, că mai găsea el unde să muncească, dar zicea că avea la el cinci mii de lei. Am rămas trăsnit. „Cinci mii de lei?” „Am adunat şi noi, zice, să cumpărăm un pogon de pământ”. Avea două fete mari şi zicea că una să ia pogonul de pământ, alteia să-i rămână casa, iar băieţii când s-or face mari, e mai lesne cu ei, că sunt băieţi, dar fetele e greu să se mărite fără nimic. M-am dus la Aristide şi l-am întrebat. „Habar n-am, zice, fi-meu, Tache, se ocupă cu chestiile astea, întreabă-l pe el”. „I-am dat toţi banii, dă-l în mă-sa”, mi-a răspuns Tache. Nici măcar n-a vrut să stea de vorbă. L-am chemat iar pe Ciucă: „Ai martori că ai muncit la el?” „Păi toată lumea ştie”, zice. „Dar ai martori că nu ţi-a dat nimic?” „Păi el trebuie să aibă martori, nu eu”, zice Ciucă. Hm! Avea şi el dreptate. M-am dus iar la Tache. „Ai chitanţă că i-ai plătit cinci mii de lei?” „Care cinci mii de lei? zice Tache. L-am ţinut pe mâncare şi îmbrăcăminte.” „Domnule Tache, îi spun, omul a venit la mine şi declară că a muncit la dumneavoastră cinci ani de zile, cu o mie de lei pe an, cu mâncare şi un rând de haine pe iarnă. El aşa zice.” „Minte, dă-l în mă-sa.” „Are martori, zic, are să te dea în judecată.” „Să mă dea, zice, şi eu am martori.” Nu era de competenţa mea, aşa că nu i-am făcut eu procesul, i l-a făcut alde Dobrescu, avocatul. Îl ţii minte pe Ciucă? Era unul aşa, înalt şi slab, cu nasul mare, cam ameliţa de-un picior, îi scăpase odată securea în fluierul piciorului. Era pe primăvară. L-a apucat primăvara ailaltă şi procesul tot nu l-a câştigat. Pe toamnă a căzut iar la pat şi a murit în spital.

  Şeful de post se opri şi-şi udă gâtlejul uscat cu un pahar de vin. Se uită la Ţugurlan şi mormăi:

  — De ce nu beai?

  Ţugurlan apucă paharul şi îl dădu pe gât. Se înnoptase de mult şi între timp muierea aprinsese lampa şi o pusese în firidă.

  — Acum trei ani, pe toamnă, vine la mine al lui Baltac cu falca ruptă. „Dom’şef, zice, dau declaraţie că