micșoră șoferului pedeapsa la jumătate. Cum doi ani îi și făcuse, peste cîteva luni el fu eliberat și repus în drepturi doar ca șofer. Îl vizită de îndată pe fostul judecător, să-și exprime recunoștința. Era un ins voinic, liniștit și cu o expresie de o cinste ireproșabilă pe chipul lui pătrat, negricios. Nu purta ranchiună nimănui, dar aflase că poți fi trăsnit fără să fi făcut nimic și era acum puternic înarmat împotriva unor astfel de fatalități: adică să le consideri de-aici înainte ca făcînd parte din viață, așa cum sînt bolile și moartea, oamenii jucînd în chestia asta doar un rol de manechine, pe care le învîrtești cum vrei… avea doar mulțumirea că nu pierduse stima colegilor lui și că organizația de partid votase cu îndrăzneală împotriva excluderii, nu ca înainte, cînd toată lumea ridica mîinile și era de acord cu tot felul de abuzuri… Capitolul III

După întîlnirea din parc începui să mă văd cu fostul judecător regulat, și anume sîmbătă seara, și totdeauna la el acasă, unde în fața televizorului și la un pahar de vin precedat de sandviciuri, pe care ni le servea soția lui, vedeam seriale englezești sau americane, care ne distrau cum nu se mai poate, și apoi începeam să trecem în revistă viața orașului și a persoanelor și personalităților care constituie totdeauna pentru oameni – și constituia și pentru noi – subiect inepuizabil de uimire, surpriză și reflecție… Sînt ca spuma mării. Le-am uitat. Dar nu și serialele. Îmi amintesc de Simon Templar, „Sfîntul”, cum i se spunea, care prin tradiție englezească, nu folosea pistolul, ci doar pumnul și inteligența, de un altul cu o tipesă care știa caratè și își culca cu repeziciune și fără greș adversarii… Acum nu mai știu ce urmează… Și aud aievea glasurile copiilor lui Ciceo care scoteau țipete înalte ori de cîte ori Saimon sau tipesa care știa caratè trimitea nu unul, ci cîte doi-trei „bandiți” la pămînt. Ei erau încă mici, nu știau să citească subtitlurile, dar înțelegeau așa, în linii mari, că ceea ce se mișca pe ecran era împărțit în două, pe de o parte Saimon sau această femeie și prietenul ei și restul bandiți.

Dacă n-ar exista fericirea altora, nu ne-am sinchisi de nefericirea noastră. Amintirile, bombardate zilnic și sistematic de către cea pe care am iubit-o altădată, sfîrșesc prin a se șterge. Dar apare regretul sfîșietor cînd îi vedem pe alții trăind în armonie și sufletul parcă ni se zbate ca într-un sac tolstoian în care e vîrît Ivan Ilici înainte de a muri. Nu mai aveam familie, totul era pierdut pentru mine, fiindcă bucuria de a avea copii e atît de indestructibil legată și de mama care i-a făcut încît vederea lor, a copiilor, devine intolerabilă prin gîndul eșecului de care ei îți amintesc, prin inocența lor, mai rău decît prezența mamei, însuși eșecul… Nu numai opera marilor oameni constituie pentru noi un stîlp de susținere, ci și întreaga lor viață, și mai ales atunci cînd această viață nu e fadă sau exemplară. Socrate a avut parte de o Xantipa, certăreață femeie de talie, cu umoare neagră, care a intrat în istorie. Victor Hugo și-a trăit copilăria numai cu maică-sa. Tatăl său, funcționar superior, era departe, o vreme în Spania, ca diplomat, apoi s-a stabilit undeva în sudul Franței. Trăia cu o altă femeie, nu pentru că nu-și iubise soția, ci dimpotrivă, o iubise prea mult, dar în cele din urmă se săturase și se scîrbise de refuzurile ei pline de fumuri și dispreț și, în ciuda faptului că aveau împreună copii încă mici, îi părăsise pe toți și aproape că nu-i mai revăzuse decît în cazuri de boală și de moarte. Le trimitea doar bani. Îl iubeam pe acest francez pasionat și dur din a cărui natură ieșiseră și copii slăbănogi, unul chiar înnebunise (ăsta trebuie să fi semănat cu frigida de maică-sa), dar și furtunosul Victor, puternic geniu nepăsător la trădarea soției, căci și el nimerise peste una ca maică-sa, cu oroare pentru îmbrățișarea și iubirea care țîșnesc direct și pasionat, sensibilă doar la asiduitățile ipocrite, mărunțele, delicate și plăpînde ale unui Sainte-Beuve, cu care își dăduse multă vreme întîlniri la biserică, după ce în casa lui Victor Hugo nu mai fusese posibil. Nu există mărturii revelatoare că această trădare l-ar fi zguduit foarte tare pe poet, care venise cast și aproape încă adolescent în căsătorie. Ca și tatăl său însă, găsi și fu găsit și el de alta, care îl iubi pînă la moarte… Și eu am fost găsit de alta, dar…

Capitolul IV

— Ciceo! strigai cînd îl văzui intrînd în celula mea, ai venit?

— Da, zise, și îți aduc vești bune…

— Vești bune, zisei eu dibuind, bineînțeles în limitele destinului meu…

Ciceo nu răspunse, dar își păstră o expresie care parcă voia să spună că nu chiar. Se apropie, se așeză alături de mine pe pat și îmi puse mîna pe spinare. Îi simții palma care mi se urcă fără grabă spre umeri, pe care mi-i strînse îndelung, în mîna stîngă ținea o sacoșă.

— Ți-am adus de toate, zise, nevastă-mea îți urează poftă bună.

Îi spusei că îi mulțumesc și scosei eu însumi ce era înăuntru, friptură rece de vacă, ouă fierte, șuncă, plăcinte cu brînză încă fierbinți, din care și începui să mănînc cu poftă mare, cîrnați afumați, care n-aveau nevoie să fie prăjiți și franzele albe și moi. Friptura și șunca erau tăiate în tranșe subțiri, nu puteam să păstrez un cuțit în celulă.

— Arăți bine, zise Ciceo, ai instincte bune, coincid cu opinia pe care și-au formulat-o majoritatea colegilor mei despre cazul tău.

— Adică? îl întrebai fără să tresar și nu prea curios. Trăiam sub stăpînirea bucuriei pe care mi-o dădea scrisul. Nu mă gîndeam și nu făceam altceva decît să scriu, bucurie care se prelungea și cînd mă opream ca să mănînc și să dorm. Niciodată în viață nu mă angajasem într-o acțiune în care spiritul să