cauza sovietică, fără a deveni comunişti. În timp ce liberalii respingeau atât teoria cât şi practica bolşevică, dar găseau totuşi puncte de înţelegere cu comuniştii, aşa-zişii tovarăşi de drum apreciau comunismul ca pe un fenomen pozitiv, dar nu doreau să se supună disciplinei de partid. Ambele categorii au adus Rusiei Sovietice servicii de nepreţuit.

 

Marea majoritate a liberalilor şi a tovarăşilor de drum ai comunismului o alcătuiau intelectualii. În ciuda caracterului lui contestabil, intelectualii se simţeau atraşi de regimul bolşevic pentru că era primul, de la Revoluţia franceză şi până atunci, în care oameni de felul lor aveau acces la putere, în Rusia Sovietică, intelectuali care cu numai câţiva ani în urmă băteau străzile Europei, exilaţi trăind de pe o zi pe alta, aveau acum autoritatea să îi exproprieze pe capitaliştii cei mai puternici, să-şi execute adversarii politici şi să pună căluş ideilor „reacţionare”. Fiind aproape cu totul lipsiţi de experienţa puterii, intelectualii aveau tendinţa să-i supraestimeze orbeşte virtualităţile. Iată ce scria jurnalistul american Eugene Lyons, referindu-se la comuniştii şi tovarăşii de drum care se înghesuiau să viziteze Moscova în anii ’20:

 

Proaspăt sosiţi din oraşele în care erau dispreţuiţi şi persecutaţi, nu se aflaseră niciodată atât de aproape de fagurii cu miere ai puterii, al căror gust li se părea îmbătător. Şi, luaţi aminte, nu era vorba de simulacrul de putere pe care îl dă conducerea unui partid revoluţionar clandestin şi oprimat, ci de puterea pe care ţi-o oferă armatele, avioanele, poliţia, supunerea necondiţionată a subalternilor şi perspectiva de a domina cândva întreaga lume. Odată eliberaţi de riscurile şi răspunderile care îi măcinau în ţările lor, dorinţa de a avea o situaţie, o carieră, privilegii căpătase la ei forme luxuriante… Cine nu cunoaşte îndeaproape mişcarea revoluţionară din ţara lui nu poate înţelege nerăbdarea şi vibraţia interioară cu care radicalii europeni luau contact cu realităţile unui regim proletar în exerciţiul funcţiunii, nici exaltarea care îi cuprindea în faţa emblemelor şi simbolurilor acestui regim. Era o împlinire, o identificare electrizantă cu Puterea. Cuvinte, imagini şi culori, refrene şi gânduri care în mintea mea erau legate de ani de arzătoare aşteptare şi, într-o oarecare măsură, chiar de ideea de sacrificiu, le vedeam, auzeam, simţeam pretutindeni, expuse la loc de onoare, semne ale autorităţii, ale unei puteri nelimitate!

 

Liberalii şi socialiştii occidentali care vizitau Rusia la invitaţia guvernului sovietic nu se lăsau, în general, înşelaţi de aparenţa de democraţie pe care încerca să o prezinte regimul. Explicau însă această latură întunecată a realităţii sovietice fie ca pe o moştenire a ţarismului şi o consecinţă a ostilităţii Occidentului, fie ca pe un efect secundar inevitabil al construirii unei societăţi cu adevărat libere şi egalitare.

O atitudine similară, motivată însă de raţiuni diferite, era aceea a reacţionarilor occidentali, care simpatizau Rusia Sovietică doar pentru că guvernele lor, cu care se găseau în dezacord, o detestau. Spre a relua cuvintele celor de la The New Republic: „iubeau Rusia pentru duşmanii pe care îi avea”. Din acelaşi motiv, unii senatori americani izolaţionişti apărau cauza Rusiei comuniste, iar William Randolph Hearst, magnatul presei americane, deşi avea o reputaţie de ultrareacţionar, ridica în slăvi regimul condus de Lenin, numindu-l „cea mai avansată democraţie din lume”. Hearst îi dispreţuia pe englezi, or, englezii erau antisovietici. În anii ’30, acelaşi Hearst avea să devină admiratorul lui Hitler.

Tovarăşii de drum occidentali s-au dovedit deosebit de utili, mai ales după ce comuniştii şi-au pierdut credibilitatea externă din cauza obedienţei lor totale faţă de Moscova. Pe de altă parte, aceşti tovarăşi de drum, care aveau reputaţia de a asculta numai de vocea propriei conştiinţe, se bucurau de un respect considerabil. Reputaţia de independenţă funcţiona mai cu seamă în cazul anumitor scriitori proeminenţi, a căror celebritate literară părea să constituie o garanţie a integrităţii. Luările de poziţie prosovietice ale unor scriitori renumiţi ca Romain Rolland, Anatole France, Amold Zweig şi Lion Feuchtwanger şi ale unor savanţi precum Sidney şi Beatrice Webb sau Harold Laski exercitau o influenţă considerabilă în rândul elitelor occidentale. Moscova îi cultiva cu asiduitate pe intelectualii străini simpatizanţi ai cauzei sovietice, tratându-i cu o deferenţă cu care nu erau obişnuiţi în ţările lor.

Drept răsplată, tovarăşii de drum înfăţişau opiniei publice occidentale imaginea unei Rusii comuniste care se străduia, în condiţii extrem de dificile, să înfăptuiască idealurile cele mai de preţ ale civilizaţiei occidentale. Treceau însă sub tăcere rolul partidului şi al poliţiei politice, descriind Rusia ca pe o ţară guvernată de soviete alese în mod democratic – un soi de echivalent al adunărilor cetăţeneşti din oraşele americane.

Motivaţiile acestor atitudini erau la fel de diferite ca şi personalităţile celor care mergeau în pelerinaj la Moscova: „universitari mânaţi de neastâmpărul nonconformismului, atei aflaţi în căutarea unei religii, fete bătrâne în căutare de compensaţii revoluţionare, radicali care încercau să refacă puritatea unor crezuri zdruncinate”. Angelica Balabanov, căreia se cuvine să-i dăm crezare, căci s-a numărat printre secretarii Cominternului, mărturisea că vizitatorii erau de la bun început plasaţi în una dintre următoarele patru categorii: „superficiali, naivi, ambiţioşi sau venali”. În realitate, puţini erau aceia care puteau fi încadraţi cu precizie doar într-una dintre grupe. Un idealist „naiv” rămânea mai statornic în credinţa lui dacă primea imboldul celebrităţii sau al banilor, în timp ce un oaspete „venal” se bucura mai mult de stimulentele materiale dacă le putea justifica prin formule idealiste de genul „comerţul, promotor al păcii”.

Interesele materiale, nu neapărat sub forma mercenariatului făţiş, făceau din mulţi vizitatori străini purtători de cuvânt ai comunismului. Cei care se arătau dispuşi să joace un astfel de rol intrau sub aripa ocrotitoare a puternicei maşini de propagandă sovietice, care ştia să aibă grijă de protejaţii ei. Tovarăşii de drum englezi aveau acces la „Clubul de lectură al stângii”, patronat de Victor Gollanez, care în 1939, la apogeul popularităţii sale, distribuia literatură prosovietică unui număr de circa 50.000 de abonaţi. Cărţile cu orientare asemănătoare ale editurii Penguin se vindeau cu sutele de mii. Lucrul acesta se petrecea într-o vreme în care Întuneric la amiază a fostului comunist Arthur Koestler, carte care avea să devină mai târziu