– Schreibe, s-a mobilizat ea. Scrie!

După mai bine de două ore, Liesel Meminger începu să scrie, neştiind dacă va izbuti vreodată să o facă aşa cum trebuie. De unde să-i treacă prin minte că cineva îi va culege povestea de pe jos şi o va purta pretutindeni?

Nimeni nu se aşteaptă vreodată la astfel de lucruri.

Nu sunt plănuite.

Folosind drept scaun un bidon mic de vopsea şi unul mare ca masă, Liesel atacă prima pagină cu creionul. La mijloc, scrise următoarele:

HOŢUL DE CĂRŢI o mică poveste de Liesel Meminger

Mâna o duru la a treia pagină.

„Cuvintele sunt atât de grele”, gândi ea, dar, odată cu trecerea nopţii, reuşi să termine unsprezece pagini.

PAGINA 1 „Încerc să ignor acest lucru, dar ştiu că toate acestea au început cu trenul, cu zăpada şi cu fratele meu care tuşea. Am furat prima mea carte în acea zi. Era un manual pentru săpat morminte şi l-am furat în drum spre strada Himmel…”

A adormit acolo, pe un pat de cearşafuri stropite cu vopsea, cu hârtia răsucită la colţuri sus, pe bidonul mai înalt. Dimineaţă, când mama se aplecă asupra ei, ochii ei de clor erau întrebători.

– Liesel, zise ea, ce Dumnezeu faci aici?

– Scriu, mamă.

– Doamne, Isuse pe cruce. Rosa călcă apăsat treptele. Să fii sus în cinci minute sau vei avea parte de tratamentul cu găleata. Verstehst?

– Înţeleg.

În fiecare seară, Liesel cobora în pivniţă. Avea cartea la ea tot timpul. Scria ore întregi, încercând în fiecare noapte să termine zece pagini din viaţa ei. Erau atât de multe lucruri la care să se gândească, atât de multe în pericol de a fi lăsate pe dinafară. „Doar ai răbdare”, îşi spuse şi, pe măsură ce paginile scrise deveneau tot mai numeroase, puterea pumnului ei de scriitor creştea. Chiar a copiat Scuturătoarea de cuvinte şi Omul aplecat asupra mea, urmărind conturul schiţelor şi copiind cuvintele, spunând că adesea se mai vedea câte ceva din Mein Kampf de sub vopsea. Nu uită nici de primele schiţe pe care le văzuse în cartea lui Max – pentru a relata povestea exact aşa cum şi-o amintea.

Uneori, scria despre ce se întâmpla în pivniţă în perioada în care scria. Tocmai terminase cu episodul în care papa îi dăduse o palmă pe treptele bisericii şi în care a învăţat-o să zică „Heil Hitler”. Privind prin încăpere, Hans punea acordeonul în cutie. Tocmai cântase o jumătate de oră în timp ce Liesel scria.

Pagina 42 „Papa a stat cu mine astă-seară. A adus acordeonul jos şi a stat aproape de locul în care Max obişnuia să stea. Mă uit adesea la degetele şi la faţa lui atunci când cântă. Acordeonul respiră. Sunt linii pe obrajii lui. Par desenate şi, dintr-un motiv anume, atunci când le văd, îmi vine să plâng. Nu este din cauza vreunei tristeţi sau mândrii. Doar că îmi place modul în care se mişcă şi se modifică. Uneori, cred că papa este un acordeon. Când mă priveşte şi zâmbeşte, şi respiră, aud notele.”

După zece nopţi de scris, Münchenul a fost din nou bombardat. Liesel ajunsese la pagina o sută doi şi dormea în pivniţă. Nu auzi sunetul ca de ceas cu cuc de la radio şi nici sirenele şi ţinea cartea în somn când papa veni să o trezească.

– Liesel, hai!

Luă Hoţul de cărţi şi toate celelalte cărţi, şi au luat-o şi pe Frau Holtzapfel.

PAGINA 175 „O carte plutea pe râul Amper. Un băiat a sărit în apă, a prins-o şi o ţinea în mâna dreaptă. A rânjit. A stat până la brâu în apa rece de decembrie.– Ce zici de un sărut, Saumensch? a zis el.”

Până la următorul raid, în data de 2 octombrie, terminase. Numai câteva duzini de pagini rămaseră albe, iar hoţul de cărţi deja începea să citească tot ce scrisese. Cartea era împărţită în zece capitole, fiecare primind titlul unei cărţi sau al unei poveşti şi descriau cum îi afectaseră viaţa.

Deseori, mă întreb la ce pagină era când am mers pe strada Himmel, prin ploaia care şiroia, cinci nopţi mai târziu. Mă întreb ce citea atunci când prima bombă a căzut din măruntaiele unui avion.

Personal, îmi place să mi-o închipui uitându-se pentru un scurt moment la perete, la norul de funie al lui Max Vandenburg, la soarele care picura şi la siluetele care mergeau spre el. Apoi, priveşte încercările ei chinuite de a scrie cu vopsea pe perete. Îl văd pe Führer coborând treptele subsolului, cu mănuşile de box atârnându-i neglijent de gât. Şi hoţul de cărţi citeşte, reciteşte şi răsciteşte ultima sa propoziţie timp de multe ore.

HOŢUL DE CĂRŢI – ULTIMUL RÂND „Am urât cuvintele şi le-am iubit, şi sper că le-am orânduit bine.”

Afară, lumea fluieră. Ploaia era mânjită.

Aproape toate cuvintele pălesc acum. Cartea neagră se dezintegrează sub povara călătoriilor mele. Din acest motiv spun această poveste. Ce-am zis mai devreme? Repetă ceva de multe ori şi nu-l vei uita niciodată. De asemenea, pot să