această privinţă, iar domnitorii vor ca la curtea lor să fie folosita în primul rând limba franceză." Iar Thouvenel, câţiva ani mai târziu, scrie: „La Bucureşti, un francez este sărbătorit ca un prieten, ca un compatriot, si, adesea, într-un salon unde lumea stă de vorbă în limba noastră, unde se vorbeşte despre noi, despre literatura noastră, despre Paris, acest mare focar de lumină ce se răspândeşte în Europa, te întrebi dacă Valahia este într-adevăr despărţită de el de atâtea tari v| unde obiceiurile şi ideile franceze au mai putină înrâurire."

  Billecocq, consulul Franţei, descriind un bal la domnitorul Alexandru Ghica, este încântat de chipurile cu trăsături frumoase, de eleganta şi farmecul purtărilor, de strălucirea spuselor acelor doamne valahe, într-o limbă curată şi subtilă! Sunt vorbite toate limbile din Europa, produse din toată lumea contribuie la bogăţia podoabelor lor, fără a le uita pe cele de la Paris, dintre care, cele mai noi, cele mai frumoase, cele mai proaspete, se găsesc tot timpul în prăvăliile franţuzeşti din Bucureşti; nicăieri în Europa nu se vede un spectacol atât de măreţ ca la curtea domnitorilor valahi şi moldoveni, într-o zi de sărbătoare. Toţi străinii mi s-au părut la fel de miraţi şi de încân-tati ca şi mine."

  Din fericire, imitarea Franţei nu se oprea la acest aspect superficial şi frivol – dar care avea rolul lui în avântul influentei franceze.

  Studenţii, mai ales cei ce se întorceau din Franţa, aproape toţi, oricare le-ar fi fost obârşia, erau cuceriţi de ideile democratice. Am văzut, apoi, că multi tineri din familii mai sărace s-au putut bucura de generozitatea vreunui protector ca să facă studii la fel ca şi cele făcute de „copiii de familie" si, adesea, erau mult mai silitori decât aceştia.

  Mai exista şi o altă cale de însuşire a culturii occidentale, aparent cu totul independentă de influenta franceză, dar care ţintea către acelaşi scop: este vorba de şcoala latinistă din Transilvania.

  Am pomenit ceva, în treacăt, despre unirea unei părti a bisericii ortodoxe din Transilvania cu biserica de la Roma, în 1700. Motivaţiile fuseseră, evident, pur politice de ambele părti: Habsburgii, care, nu demult, prin tratatul de la Karlowitz, anexaseră Transilvania, se aflau în prezenta unui mare număr de protestanţi printre saşi, unguri şi secui. Credeau că vor putea restabili un oarecare echilibru, cu sprijinul puternic al papalităţii, legându-i de Roma pe românii ortodocşi, care alcătuiau masa populaţiei; la rândul lui, clerul român spera să obţină aceleaşi drepturi ca şi clerul catolic, iar, pentru credincioşi, sfârşitul stării de asuprire în care erau menţinuţi de veacuri de celelalte trei „naţiuni". Nu este locul aici să reamintim vicisitudinile, uneori dramatice, ale acestei Uniri. Episodul cel mai important a fost exilarea la Roma, la care fusese constrâns în 1744, unul din episcopii uniaţi, Inochentie Micu-Klein, vinovat de a fi apărat cu prea multă înverşunare şi statornicie dreptul poporului său la egalitate cu naţiunile minoritare din Transilvania.

  Să amintim aici doar urmarea pozitivă, cea mai imediată a Unirii: contactul, începând cu mijlocul secolului al XVIII-lea, al câtorva tineri seminarişti si, mai târziu, al altor studenţi, cu Roma şi cu Occidentul. Ţinând seama de situaţia de inferioritate în care era ţinut elementul românesc din Transilvania, reafirmarea originii latine a limbii şi a neamului a fost fermentul unei adevărate renaşteri naţionale şi al unei treziri rapide la cultura apuseană. Cercetările lingvistice, gramaticile, primele culegeri de documente istorice, încercările de sinteză vin unele după altele cu o repeziciune şi cu un entuziasm extraordinare. De aceea, şcoala deschisă la Blaj, cu autorizaţia guvernului de la Viena, de către urmaşul lui Inochentie Micu, episcopul Petru Aron, va fi nu numai un mare colegiu religios, dar şi o adevărată pepinieră de latinişti şi de patrioţi înflăcărati132.

  Sub această influentă, şi ca o emulaţie, jumătate din biserica transilvăneană, întoarsă la ortodoxism, va contribui, la rândul ei, la mişcarea generală (întrucât, mai presus de rivalitatea dintre cele două biserici, fusese întotdeauna spiritul de solidaritate naţională). Un bărbat ca Gheorghe Lazăr, pe care 1-am văzut, în Muntenia, ca apostol al învăţământului românesc, se trăgea din clerul ortodox.

  Mai mult decât atât, pilda este urmată în Principate: mitropoliţii din Moldova şi Muntenia, Veniamin Costache şi Dosoftei Filitti, Wmit bursieri la Viena, şi chiar şi la Roma, pe urmele studenţilor transilvăneni, în sfârşit, noile scoli secundare înfiinţate mai pretutindeni în Principate după epoca fanariotă fac aproape toate apel la profesori transilvăneni, care transmit moldovenilor şi muntenilor entuziasmul lor tineresc şi credinţa înflăcărată în destinele neamului împărţit şi totuşi atât de adânc unit.

  Efervescenta intelectuală a românilor din Transilvania, care precedase deci cu mai bine de jumătate de veac deşteptarea unei culturi naţionale moderne în Principate, a cunoscut punctul culminant —. punctul ei slab, totodată – în ceea ce s-a numit „şcoala latinistă". Obsedaţi de grija de a dovedi ungurilor şi nemţilor originea latina a limbii române, intelectualii transilvăneni nu numai că adoptaseră o ortografie etimologică (ca în limba franceză), care slutea şi desfigura cuvintele, dar introduseseră şi o mulţime de neologisme, prost adaptate, care făceau ca limba lor să devină de neînţeles. Poetul moldovean Alecu Russo, care participă ca spectator la marea adunare de revendicări din mai 1848, de pe câmpia de la Blaj, unde veniseră peste 40 000 de români din Transilvania, constată cu mâhnire că, în acea zi înălţătoare, „un singur lucru lipsea de la Blaj: graiul! Limba schimonosită şi îmbâcsită de latinisme a reprezentanţilor Inteligentei trecea pe deasupra capului sărmanilor ţărani care de-acolo aşteptau mântuirea."

  Din fericire, excesele scolii latiniste n-au avut urmări în Principate (cu excepţia, poate, unei scurte perioade din cariera literara a lui Eliade-Rădulescu, influenţat de Italia). Literatura română modernă nu a cunoscut niciodată zbaterea dramatică şi uneori paralizantă pe care a cunoscut-o literatura greacă modernă, sfâşiata între adepţii limbii populare şi cei ai unei limbi literare savante, arhaizante, ancorată într-un trecut idealizat. Condusă de un instinct sigur, ea a absorbit, treptat, un mare număr de neologisme, cu atât mai uşor de adaptat la caracterul limbii cu cât ele veneau, aproape întotdeauna,