din două alte limbi neolatine, franceza şi italiana. Paralel, pe măsură ce ne îndepărtăm de epoca fanariotă, pe măsură ce sistemul administrativ se occidentalizează, iar moravurile se schimbă, limba scapă, în mod firesc, ca de o zgură nefolositoare, de aproape toţi termenii de origine turco-fanariotă, de care fusese înţesata vreme de peste un veac, şi nu mai păstrează decât foarte putini, care, fapt semnificativ pentru un anumit subconştient colectiv, au alunecat, cu toţii, către un sens peiorativ sau ironic. Chiar şi astăzi este destul să-i lipeşti unei persoane (sau unui lucru) un epitet scos din vocabularul epocii fanariote ca să stâmesti râsul, sau – şi mai rău – zâm-betul133.

  De aceea, vedem dezvoltându-se, chiar din anii 1820, o literatură modernă, la început cu oarecare neîndemânare, cazul unor poeţi cum erau Costache Conachi, lancu Văcărescu (nepotul de fiu al lui lenă-chitâ) şi rnai ales Eliade-Rădulescu, socotit, curând, ca un scriitor aproape clasic, împreună cu Grigore Alexandrescu şi Vasile Alecsan-fai. Proza se rezumă, mai întâi, la scrieri istorice şi politice, însă, în anii 1840, genul dă, chiar de pe atunci, modele remarcabile pentru limba literară „clasică" de la sfârşitul secolului al XlX-lea, datorită unui Kogălniceanu sau unui Bălcescu, apoi cu nuvela istorică a lui Costantin Negruzzi Alexandru Lăpusneanu, prima capodoperă pro-priu-zis literară în proză.

  Natura nonfacit saltus, fără îndoială, însă ea face, câteodată, pasi de uriaş, între româneasca lui Dionisie Eclesiarhul, care scrie pe la 1815, şi cea a lui Negruzzi, care scrie pe la 1840, este o deosebire la fel de mare ca aceea dintre franceza lui Commynes şi cea a lui Merimee. Limba se modernizează, se transformă, putem spune că se transfigurează şi că absoarbe cu o nemaipomenită repeziciune mii de neologisme împrumutate de la Occident – mai ales de la cel latin, înrudirea cu acesta cerându-se afirmată, căci, dintr-o dată, faptul devenise important; în acelaşi timp, în cercurile „progresiste", se pune tot mai stăruitor chestiunea de a părăsi alfabetul chirilic, folosit în ţările române încă din Evul Mediu, sub influenta bisericii bulgare. Lucrul acesta nu se va face de la o zi la alta. în ciuda entuziasmului celor mai tineri pentru „latinitate", rezistenta celor mai vârstnici va fi destul de puternică pentru a împiedica orice măsură radicală vreme de vreo douăzeci de ani. De altfel, era firesc să fie asa: cititorul în vârstă, care nu cunoştea decât scrierea chirilică, strâmba din nas la gândul de a învăţa un alt alfabet, care, de altminteri – zicea el – nu se potrivea cu sunetele limbii noastre. Dacă o gazetă se hotărăşte, în anii 1840, să anunţe că va fi tipărită cu litere latine, stârneşte atâta nemulţumire printre abonaţii bătrâni, încât va fi nevoită să dea înapoi. Atunci, în mod ciudat, noul alfabet se strecoară pe furiş în acte, chiar şi în cele oficiale, unde caracterele latine, uneori rânduri întregi, sunt amestecate cu cele chirilice – ca de exemplu numele domnitorului în diplomele date de Gheorghe Bibescu. Prin urmare, abia mult mai târziu, pe la începutul anilor 60, alfabetul latin va fi adoptat definitiv; până atunci, va exista un soi de alfabet hibrid, un alfabet de tranzitie134.

  O schimbare atât de mare în instituţii, mentalităţi şi obiceiuri sj pătrunderea bruscă în limbă a unui număr nemaipomenit de mare de neologisme nu se puteau face în mod perfect. Semidocţii, pedanţii, o mare parte din mahalagii, o categorie întreagă din marginea burgheziei şi din populaţia de rând a oraşelor aveau să creeze, fără voia lor, cuvinte stâlcite, termeni aproximativi, expresii greşite, un limbaj caraghios care, încă de pe la mijlocul secolului, va fi persiflat de un Alecsandri, iar, la sfârşit, va oferi vervei ucigătoare a lui Caragiale păsăreasca personajelor de comedie, devenite, între timp, legendare.

  Un alt domeniu în care asistăm la o mutaţie bruscă: artele plastice. Pictura de şevalet lipseşte, practic, în ţările noastre, până în secolul al XlX-lea, ca de altfel în toate ţările din sud-estul european de tradiţie bizantină. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de al XlX-lea, sub influenta unui realism de origine occidentală, portretele ctitorilor de pe frescele bisericilor pierd din rigiditatea lor tradiţională. Se va face un nou pas – ar trebui să spunem un salt – atunci când boierii se hotărăsc să-şi mobileze după moda occidentală noile lor mici palate: portretele de familie nu pot lipsi. Drept care, în timp ce se aduce de la Viena, cu mare cheltuială, mobila Biedermeier, la Bucureşti sau la Iaşi sunt invitaţi pictori din Austria, Germania, Polonia, Rusia şi chiar din Italia. Unii nu vor fi de-cât în trecere, ca Popp de Szathmâry (român din Transilvania, a cărui familie fusese înnobilată sub Habsburgi), alţii se vor stabili pentru mai multă vreme, ca de pildă Karl Wallenstein sau Anton Chladek. Cazul cel mai emoţionant va fi, fără îndoială, Constantin-Daniel Ro-senthal, cel care, în 1848, a pictat alegoria „România rupând lanţurile pe Câmpia Libertăţii", şi care, îmbrăţişând cauza revoluţionarilor din Muntenia, îşi va da viaţa pentru ea135.

  Primii autohtoni care studiază pictura în străinătate nu apar decât la începutul anilor 1840, ca Ion Negulici sau Barbu Iscovescu (evreu sefard din Craiova). La început, pictorii se duc mai degrabă la Mun-chen decât la Paris. Marea vogă a picturii franceze nu vine decât după mijlocul secolului, cu un Theodor Aman, un Tattarescu si, încă şi mai târziu, Grigorescu136.

  Influenta Occidentului nu s-a văzut doar în limbă, în arte, în exprimarea gândirii: ea s-a simţit, mai întâi şi îndeosebi, în evoluţia ideilor politice. Literatura politică din Veacul Luminilor ajunsese până la unii domnitori fanarioţi, Constantin Mavrocordat, de pildă, şi la

  Y va boieri mai progresişti. Dar a mai fost încă o cale pe care au

  Cl-'truns ideile democratice, mai greu de recunoscut şi de urmărit, dat

  T'nâ secretul de care era înconjurată: calea masonică.

  Nu se ştie, deocamdată, cu precizie care au fost primii francmani români – „farmazonii", în limbajul stâlcit al epocii, nici care

  S fost iniţiatorii lor. S-a spus că Jean-Louis Carra ar fi fost francason. Este foarte posibil, dar pare