fie solicitat atît de total. Poate, gîndeam, m-am născut să trăiesc ceea ce am trăit și să scriu o carte. De mult conștiința colectivă s-a angajat atît de tare în cultură și creație, încît aceste două forme de viață au intrat în legile statistice. E tot atît de fatal să scrii o carte cum sînt și celelalte fenomene ale existenței, nașterile, morțile, accidentele și pe un plan mai mare, desigur, seismele sociale. Oamenii au nevoie să ia cunoștință de faptele lor, e o lege a timpurilor moderne, care a apărut întîi la vechii greci. Și adesea această lege sacrifică pe unul care să le spună. Un italian, spirit înzestrat, a trăit șaizeci de ani fără să scrie nimic, apoi deodată s-a așezat la masă, a început să scrie, în trei luni a terminat cartea (admirabilă!) și îndată după aceea a murit. De ce m-aș speria eu? Gîndul morții era înghesuit undeva la periferia conștiinței și, cînd mi se întîmpla să urce mai aproape, îmi venea în minte reflexia lui Hamlet: dacă va fi acum, nu va mai fi altă dată. Mi-era egal. Judecătorul nu se grăbea nici el, știam de ce, din pricina sentinței pe care urma s-o dea, ar fi trebuit să mă sperii, căci orice element de sugestie este pentru condamnat un element de șoc, cu toate că acest element nu aduce nimic nou.

— Nu se bazează pe nimic concret, zise Ciceo, ci pe intuiția pe care o au ei, foarte experimentați cum sînt, că judecătorul va fi sfătuit să accepte legitima apărare. Ceva le spune că așa va fi, și am întrebat avocați foarte diferiți, care nu se cunosc între ei.

— Astfel se formează o opinie de care toată lumea începe să fie sigură, ca să fie dezmințită apoi de faptul brutal al legii, nu legea înscrisă în coduri, altă lege, mai misterioasă, îi răspunsei. Nu-mi fac iluzii Ciceo, tot ce te rog e să mă ajuți să-mi termin cartea.

— Bine, zise Ciceo, pe data de treisprezece septembrie fă-te grav bolnav, netransportabil, voi obține o nouă amînare. O să vorbesc cu medicul închisorii. Am un prieten care îl cunoaște. Vrei cumva să te bage în spital?

— Nu, zisei hotărît, acolo nu e liniște, n-aș putea să scriu. E bine cum ai aranjat tu aici, să fiu lăsat în pace. Ia manuscrisul, bate-l la mașină și adu-mi-l îndărăt. Îmi place să-l răsfoiesc, să-mi văd scrisul. Ai făcut rost de… Știi tu! Un băiat bun, numit Nozinan…

— Da, îl am la mine, uitasem, zise Ciceo. Dar nu ți-l dau!

— De ce?! spusei mirat.

— Poate că legea aceea la care te referi tu îți va fi favorabilă. Și atunci n-o să mai ai nevoie de el.

— Ciceo, îi spusei, un erou al lui Hans Fallada întîrzie pînă în ultimul moment să-și spargă fiola ascunsă în gingie, zicînd că o să mai aibă timp s-o facă. Or, văzînd eșafodul, cu infamul miros de sînge care umplea aerul, începe să vomite și fiola îi scapă. Nu vreau să mi se întîmple un astfel de accident, mi-e cu neputință să accept să trăiesc douăzeci de ani în închisoare. Speram că te-am convins. Nu mă întreba mai mult! E bine să-l am la mine din timp și îți promit că nu-l voi folosi dacă nu va fi cazul.

Ciceo făcu un efort ca să nu-i apară pe chip o intensă neliniște, pe care însă i-o ghicii din indecizia cu care vîrî mîna în buzunar, o scoase, apoi repetă gestul. Îi spusei că mă simt perfect liniștit și echilibrat, dorm bine, nu am coșmaruri, mănînc, după cum a văzut, cu poftă.

— Ai încredere, Ciceo!

— Bine, se hotărî el.

Și îmi întinse flaconul, pe care îl vîrîi sub pătura tocită și aspră.

— Sper să nu mă percheziționeze, mai spusei, deși directorul închisorii mi-a făcut într-o zi o vizită și s-a uitat foarte neîncrezător la manuscrisul meu. Era gata să mi-l confiște, sau cel puțin așa mi s-a părut, dar a renunțat după ce l-a răsfoit vreun sfert de oră. „Ești scriitor?” m-a întrebat. „Da”, i-am răspuns. „Ai mai publicat ceva?” „Bineînțeles” i-am răspuns, știind că n-o să se apuce să controleze. Ce-i păsa lui? Ciceo, reluai după cîteva clipe, știi, acum poți să-mi povestești totul despre ea. Știi la ce mă refer!

— Nu, zise el hotărît, altă dată.

Credea că n-o să pot suporta, că o să fiu tulburat.

— Nu, confirmă el, stai liniștit.

— Poate că realitatea să fie mai ușor de suportat decît imaginația. Te-ai gîndit?

— Da, pînă la un punct realitatea e mai puțin rea decît imaginația. Dar de la punctul acela încolo, un detaliu real, un gest, o privire, sînt mai rele tocmai pentru că exprimă ceea ce imaginația nu poate inventa.

— Așa deci! exclamai, au existat acel detaliu, acel gest, acea privire… Nu mă mai iubește? Chiar?! Vreau detalii despre acest lucru teribil.

— Nu, e mai bine să nu știi. Nu te mai gîndi!

— Dă-mi măcar o sugestie, spune-mi cam despre ce gen de detaliu e vorba.

— Nici măcar, zise Ciceo, aprinzîndu-și liniștit o țigară. Tot ce pot să spun e că sînt detalii de viață. Le vei amplifica și n-are rost. Tu trebuie să gîndești doar un singur lucru: că o să scapi, că viața ta nu se va termina aici…

— Bine, Ciceo, hai du-te, știu că timpul tău e foarte măsurat. Am eu alte formule, adică mă gîndesc la mama, dacă ar fi trăit… Or, ea s-a dus cu gîndul că fiul ei e încă tînăr și o să se descurce el în viață.

Ciceo luă manuscrisul și îl vîrî în nelipsita servietă a oricărui avocat cu procese multe, care chiar dacă se duce să bea și el o bere, deschide servieta și tot nu se lasă pînă nu studiază un caz… Mă cuprinse un regret că rămîneam fără manuscrisul meu. I-l cerui și oprii ultimul capitol. Aveam sentimentul că fără el mi-ar fi fost foarte greu să-mi continui povestirea.

Capitolul V

Gîndul meu liniștitor