Reușise. Chiar reușise.

Abia acum remarcă faptul că tremura din tot corpul. Mâinile îi tremurau când scrise un mesaj pentru Adamek, din al cărui conținut rezulta că testase diferite combinații ale articolelor avute în vedere și că cea mai sigură combinație se dovedise a fi cea dintre scara pentru pod și toaleta-camping, iar la Berlin nu mai rezultaseră alte identificări în afara celor deja existente. Anexă lista cu rezultatul și expedie materialul.

După aceea șterse programul, își trecu notițele prin tocător, opri computerul și plecă. Chiar dacă lenjeria i se lipea de trup, se simți brusc bine și plină de avânt ca după un extaz sexual.

Pe scări se întâlni cu Lettke, care se îndrepta cu pardesiul și pălăria în mână spre ieșire și care cu o voce obosită spuse:

— Eh, și astăzi ați avut o zi lungă.

Helene se opri speriată:

— Oh, dacă aș fi știut că sunteți încă aici, v-aș fi putut informa imediat.

— Să mă informați? repetă el.

Lettke părea cu gândul aiurea, dar Helene îi spuse totuși de înțelegerea cu Adamek și despre rezultatul pe care ea i-l trimisese.

Lettke o măsură de parcă ar fi bănuit că rezultatul era unul manipulat, mincinos. Dar se putea să nu fie așa, nu? Cum ar fi putut să știe asta?

— Scuzați-mă, zise Lettke. Nu îmi pot aduna gândurile. Am lucrat prea mult. Dar ceea ce spuneți confirmă că am avut dreptate, nu? Caloriile. Toți trebuie să mănânce.

— Da, așa se pare.

Lettke zâmbi anemic.

— Bine.

Coborâră treptele împreună în tăcere, își ridicară telefoanele de la portar, apoi dispărură în ceața nopții.

Sâmbătă la prânz Helene îi făcu o vizită lui Arthur.

Acesta era prost dispus.

— Ai promis că vii ieri-seară, mormăi el când ea îl întrebă ce se întâmplase. Am așteptat și am tot așteptat, dar nu ai venit. Și acum nu spui nicio vorbă despre asta!

Ea se îndepărtă puțin de el:

— Nu am promis că vin!

— Ba da!

— Nu. Ai înțeles tu greșit.

— Ai spus că vineri poți termina mai devreme.

— Dacă pot termina mai devreme. Asta am spus.

— Nici vorbă nu a fost de dacă…

Helene inspiră adânc și simți că îi tremură stomacul de enervare.

— Nu pot să termin când vreau eu, explică ea cu tot calmul de care mai era în stare. Și mai ales nu vinerea. Uneori sunt lucrări care nu pot aștepta până săptămâna următoare.

El o privi mohorât:

— Și despre ce a fost vorba ieri, de nu putea aștepta până săptămâna viitoare?

Ea îi povesti despre noua idee a lui Adamek și despre faptul că el, Arthur, precum și Otto și Marie ar fi putut fi descoperiți. Și cum a împiedicat asta.

Arthur fu devastat.

— Deci tu mi-ai salvat viața încă o dată, constată el zdrobit. Iar eu mă port ca un idiot. Te rog să mă ierți.

El redeveni Arthur, ea îl strânse în brațe și de data aceasta îl simți blând și recunoscător așa cum îl știa.

— De acum probabil voi avea mai puțin timp, spuse ea încet, lipită de obrazul lui. Dacă șefului îi mai trece altceva prin cap, va trebui să fac la fel.

Îl simți respirând greu lângă urechea ei.

— Mă gândeam că m-ai abandonat, mărturisi el cu voce tremurată. M-a cuprins brusc teama că putea fi sfârșitul.

— Prostii, răspunse ea lipindu-se mai strâns de el.

— Mă gândeam că de acum va trebui să stau aici singur, neavând altceva de făcut decât să aștept fie să se termine războiul și să cadă regimul, fie să vină SS-ul să mă ridice și să mă târască în fața plutonului de execuție.

— Oh, Arthur!

Ea îl sărută, ca să îl determine să tacă și el îi răspunse sălbatic sărutului, aproape strivind-o. Dar când mâna lui se strecură sub rochie, ea îl opri.

— Nu astăzi. Astăzi nu se poate.

El se retrase imediat, nu mai puse întrebări și continuară să se sărute. De fapt, Helene intenționase să îi povestească despre Ludolf, despre întâlnirea de mâine cu el, despre frământările ei sufletești, dar nu vru să îl mai împovăreze și cu astea. Așa că îi spuse doar că duminică nu va putea să vină.

•••

Duminică, mama Helenei era mai agitată decât ea și o ajută să se aranjeze, de nu se mai recunoscu în oglindă. Ceea ce în oarecare măsură pe Helene o mai liniști. Îi dădea senzația că era un pic mai protejată în fața lui Ludolf.

Se făcu după-masă și sosi clipa: la ora 15:00 limuzina neagră a lui Ludolf apăru în fața porții.

— Mai frumoasă decât în amintirea mea! comentă acesta din ușă.

El însuși purta un elegant costum gri, un pardesiu cu guler din blană de zibelină, mănuși negre din piele și spre deosebire de prima lui vizită, acum avea un baston din lemn negru cu mâner din argint.

— Stimată doamnă, îmi permit să vă răpesc fiica pentru două, trei ore, îi spuse el mamei Helenei, cucerind-o o dată în plus.

Și Helene ieși cu el. Pe drumul până la mașină, se simțea parcă bolnavă și slăbită.

Asta se întâmpla într-adevăr, se gândi ea pe drumul spre oraș. Se simțea ca un iepuraș hipnotizat, doar că nu se afla în fața șarpelui, ci alături de el, într-un automobil al cărui motor abia susura, pe o canapea din piele neagră.

Au parcat la castel. Când traversară Ilmul, Ludolf se opri pe pod, privi îngândurat apa care curgea încet, pajiștile din dreapta și stânga ei și zise:

— Este adevărat ceea ce se spune. Este minunat aici. Această ceață ușoară care învăluie astăzi totul… Foarte romantic.

Romantic? Din perspectiva Helenei arborii îndepărtați, abia vizibili din cauza ceții, arătau ca niște monștri care o pândeau.

Apoi apucară pe drumul către Grota Sfinxului. Nu erau singurii plimbăreți, dar în acest anotimp parcul oricum nu era aglomerat.

— Lucrați la Agenția Națională de Securitate, nu este așa? întrerupse Ludolf la un moment dat penibila tăcere dintre ei.

— Da, confirmă Helene.

— Vă place munca de acolo?

Helene șovăi.

— Îmi place să